(Eseu publicat pe prima pagină a Foreign Policy România, Nr. 53, ianuarie/martie 2017 – prima ediție din seria nouă a FPR ca publicație independentă. Read the English version here.)

Partea I: O identitate Atlantică pentru România

A

șezați la marginea Mării Negre, românii s-au aflat vreme de secole la răscrucea a trei imperii și culturi distincte: rusă, otomană și habsburgică. Un puternic val de influență civilizațională franceză – similar cu cel experimentat mai devreme de Rusia – s-a revărsat asupra tradițiilor culturale și politice din Țările Române începând din prima jumătate a secolulului al XIX-lea, iar importul unui rege Hohenzollern în anii 1860 le-a încununat cu o legătură germană directă. Așadar, identitatea națională a României este puternic ancorată în, și modelată de, o experiență și o viziune europeană exclusiv-continentală. Reconectarea completă cu Vestul (în special cu Franța și Germania), după patruzeci de ani petrecuți în pustiul comunist, s-a întâmplat abia în anii 1990. Deschiderea substanțială către lumea anglo-americană este chiar mai recentă – în contextul politic NATO din anii 2000 – și marcată de o viziune prezidențială explicită pentru o „axă” Washington-Londra-București. Continue reading →