(Acest post reproduce un follow-up la eseul meu „România Atlantică”, scris în noiembrie 2016, ambele publicate în ediția print a Foreign Policy Romania, Nr.53, ianuarie/martie 2017. Eseul respectiv e publicat pe acest website aici.)

Nota editorului Foreign Policy Romania, Petre Munteanu

f/ euro-atlantice

Cum se mai simte atlantismul? Și cât de atlantiști mai putem fi

În vară, după cum arată coperta acestei ediții FP-R, discutam despre o adâncire a atlantismului în România, ca pliere pe modelul aglo-saxon. Cum pot afecta, însă, turnurile din Marea Britanie și America ancorarea atlantistă a României? Pentru că și dacă ne-am vrea cel mai atlantist și anglo-american stat de pe continent, 1) referentul atlantist/ anglo-american trebuie să mai fie valid, ca funcționare internă și ca politică externă, și 2) Statele Unite și Regatul Unit trebuie să rămână dispuse să ia în considerare această orientare a Bucureștiului, și să relaționeze cu România ca atare.

Mai larg, în pofida a ceea ce a divizat spațiul euro-atlantic în ultima vreme, dar pe fondul temerilor provocate de recentele alegeri din UK și US, vom asista, dimpotrivă, la o relansare a ceea ce numeam până ieri ‘atlantism’ – valori liberale, cooperare internațională etc. –, și în Europa, și în America? Vom vedea agregându-se o consistentă opoziție, atât locală, cât și internațională, față de ceea ce este numit acum „trumpism” (post-truth politics, populism, izolaționism). Să ne așteptăm la vreun ‘neo-atlantism’?

Răspunsul meu

Un nou atlantism

Londra, noiembrie 2016 – În urma Brexit-ului și a victoriei lui Donald Trump se pune întrebarea legitimă dacă aceste evenimente politice afectează argumentul pentru o Românie Atlantică. Răspunsul este: Nu; dimpotrivă.

*

Brexit și victoria lui Donald Trump trebuie înțelese ca explozii controlate ale unor probleme politice și frustrări cumulate de-a lungul multor ani în spațiile social-culturale ale celor două țări. În clasicul spirit anglo-saxon, practic și democratic, UK și America au decis să înfrunte direct aceste probleme, în loc de a continua să le ignore. Voturile din Marea Britanie și Statele Unite reprezintă un corectiv binevenit aplicat unei direcții de mers care risca să distorsioneze complet, pe termen lung, sistemele de valori fundamentale ale celor două democrații. Faptul că în ambele țări votul popular a câștigat împotriva sistemului este cea mai bună dovadă de vitalitate democratică.

În cazul UK, a fost vorba în principal de suveranitate, independență și o nemulțumire populară legitimă față de efectele imigrației necontrolate, precum și față de atitudinea arogantă, dovezile de incompetență și planurile federaliste ale UE. Votul a fost tocmai în favoarea conservării identității și tradițiilor (culturale, politice, instituționale) britanice și a evitării unei dizolvări, pe termen lung, într-o construcție artificială euro-federalistă. Majoritatea elitelor politice ale celorlalte țări membre UE nu-și permit să părăsească Uniunea, și acceptă costuri culturale (vezi criza migranților și setul de valori ultra-liberale care încep să fie impuse și în Est), economice (vezi problemele euro) și democratice (vezi diktatele de la Bruxelles) pentru a evita costuri financiare în cazul unei despărțiri. UK, ca a cincea economie a lumii, și-a permis acest risc pentru că are și alte opțiuni; trebuie să înțelegem că până acum Marea Britanie a acceptat să facă parte din UE, nu a aspirat la acest lucru ca alte state – pentru că pur și simplu se află în altă situație.

În America a avut loc, în mod similar, o reacție conservatoare împotriva acelor tipuri de valori ale marxismului cultural care, pe de-o parte, sunt străine tradiției americane (fiind, la origine, de extracție europeană, vezi școala de la Frankfurt) și care, pe de altă parte, au acaparat treptat vasta majoritate a spațiului intelectual, academic și media american. Corectitudinea politică, de exemplu, atacată direct de Trump, este antiteza libertății de exprimare. Chestiunea imigrației ilegale, a problemelor economice care afectează o mare masă a populației americane, și în egală măsură chestiunea abuzurilor lui Hillary Clinton, au fost alte puncte concrete și legitime de nemulțumire.

După aceste „revoluții de catifea”, atât UK, cât și America lui Trump au intrat acum pe o traiectorie de forță, care în timp le va servi interesele și le va face mai puternice, separat și mai ales împreună – dincolo de turbulențele de la începutul acestui nou drum.

Între timp, Europa este, politic, pe un butoi de pulbere. Eurofederaliștii insistă pe „mai multă Europă”, când tocmai asta este sursa centrală a problemelor continentului. În aceste condiții – și în clasicul spirit european –, UE se îndreaptă spre un abis creat cu propriile mâini. Aceasta este consecința refuzului de a accepta reforma la timp. Acum, Bruxelles-ul și alte capitale europene nu mai au altă opțiune decât de a încerca să strivească mișcarea eurosceptică prin toate mijloacele – vedem deja initiațive de cenzură online, de exemplu –, ceea ce e o cale foarte diferită de cea aleasă de UK și SUA. Însă asta nu poate decât să accentueze și mai mult imaginea anti-democratică a UE, și să energizeze și mai mult forțele naționaliste și „anti-elitiste”.

*

Tensiunea dintre cele două componente ale „euro-atlantismului” era de mult timp în creștere, și nu doar pe fundalul delicvenței europene în problema finanțării NATO. Anti-americanismul are o istorie veche în Europa (de Vest), alimentat în principal de tradiția gaullistă a Franței, precum și de curentele intelectuale de stânga franceze; de tradiția verde-pacifistă și înclinațiile pro-ruse ale Germaniei federale; și, mai ales, în anii recenți, de aspirațiile UE de a deveni o „superputere globală” și „autonomă”, cu propria armată și așa mai departe – un plan complet incompatibil cu logica inițială și cu fundamentele politice originale ale euro-atlantismului.

UE justifică aceste planuri pe baza presupusului abandon al Europei de către o Americă ce pivotează spre Pacific, deși răspunsul american la criza din Ucraina a demonstrat exact contrariul. Cu cât UE forțează eurofederalizarea (la pachet cu criticarea constantă a SUA) și încearcă să demonstreze că „poate și singură”, cu atât SUA vor fi mai dispuse să fie de acord, ceea ce înseamnă slabirea interesului american pentru apărarea Europei, deci erodarea euro-atlantismului.

Aceasta dinamică structurală exista dinainte de Brexit și Trump, și se poate argumenta că, dacă cele două așa-zise „supărări” nu s-ar fi întâmplat, atunci ar fi putut fi ținută sub control, cu condiția ca UE să fi înțeles necesitatea reformei, iar o Administrație Clinton să fi preluat un rol activ de leadership euro-atlantic, așa cum se preconiza. În schimb, acum reacția UE este să tragă spre „mai multă Europa” (când exact asta e sursa problemelor UE), iar America are un președinte fără multă simpatie pentru europeni.

*

Așadar, contextul european pe următorii ani va fi marcat de puternice crize politice, și foarte probabil de disfuncționalități din ce în ce mai mari ale UE. Aceasta este de rău augur chiar și în sine, dar în combinație cu viitoare foarte probabile probleme de securitate pe filiera islamistă și/sau rusească, aceste dinamici vor crea probleme foarte serioase de-a lungul continentului. Alternativa la aceast scenariu este una singură (întrucât reforma moderată nu mai este o posibilitate), și este una sinistră: o „unificare” a continentului sub comanda germană.

În această situație, țările din Europa de Est vor avea mai multă, nu mai puțină, nevoie de un sprijin extern complementar UE (eventual alternativ). Accentuarea și adâncirea relațiilor cu spațiul atlantic, în special pentru România, capătă o necesitate strategică suplimentară.

Îngrijorarea – de înțeles – este că în epoca Trump America nu ar mai fi „interesată” de Europa de Est. Dar lucrurile stau puțin altfel decât sunt prezentate de obicei în discuțiile acelor „experți” care nu numai ca n-au putut să anticipeze victoria lui Donald Trump, dar nici acum nu îi înțeleg resorturile și continuă să vorbească despre „trumpism” și „post-truth”.

–

Gabriel Elefteriu este National Security Research Fellow la un think tank din Londra. Această poziție este o re-contextualizare a eseului său „România Atlantică”, la care trimite coperta acestei ediții (pag. 28). – PM

Varianta completă a eseului România Atlantică se găsește aici, împreună cu o notă explicativă despre istoria textului respectiv.