(Eseu publicat pe prima pagină a Foreign Policy România, Nr. 53, ianuarie/martie 2017 – prima ediție din seria nouă a FPR ca publicație independentă. Read the English version here.)

Partea I: O identitate Atlantică pentru România

A

șezați la marginea Mării Negre, românii s-au aflat vreme de secole la răscrucea a trei imperii și culturi distincte: rusă, otomană și habsburgică. Un puternic val de influență civilizațională franceză – similar cu cel experimentat mai devreme de Rusia – s-a revărsat asupra tradițiilor culturale și politice din Țările Române începând din prima jumătate a secolulului al XIX-lea, iar importul unui rege Hohenzollern în anii 1860 le-a încununat cu o legătură germană directă. Așadar, identitatea națională a României este puternic ancorată în, și modelată de, o experiență și o viziune europeană exclusiv-continentală. Reconectarea completă cu Vestul (în special cu Franța și Germania), după patruzeci de ani petrecuți în pustiul comunist, s-a întâmplat abia în anii 1990. Deschiderea substanțială către lumea anglo-americană este chiar mai recentă – în contextul politic NATO din anii 2000 – și marcată de o viziune prezidențială explicită pentru o „axă” Washington-Londra-București.

Cu tot progresul rapid din ultimii ani în relațiile româno-americane, acestea rămân puternic dominate de chestiuni de apărare și securitate. „Parteneriatul stategic” este îngust ca arie de acoperire și este profund utilitarian, cu factorul de utilitate mult – și inevitabil – aplecat în favoarea Americii. Se poate chiar spune că această stare de fapt se traduce, în termeni de securitate, într-un „protectorat” american asupra României. (Pe care l-am argumentat în ediția FPR nr. 48, octombrie/ noiembrie 2015.) Dar aceasta este deocamdată o adiție artificială, externă, la perspectiva euro-centrică tradițională a țării – și nu o reorientare completă, naturală și structurală, nu o nouă dimensiune în identitatea strategică națională. Încă nu s-a produs – la nivel politic și social-economic – o îmbrățișare mai largă a parteneriatului atlantic, iar potențialul său ca rampă de lansare pentru o relație mult mai comprehensivă cu America și Marea Britanie nu pare să fie recunoscut prea mult la București.

Factorul de atracție

Calculul politic și de securitate fundamental al României este în continuare dominat aproape exclusiv de factori europeni. Bucureștiul continuă să joace același joc dintotdeauna, încercând să balanseze între marile forțe europene și să se strecoare printre provocările de securitate din Europa răsăriteană cu grijă să nu „deranjeze” prea mult pe nimeni – în afară, se pare, de ruși. Pariul României este în prezent pe marele proiect euro-federalist al Bruxelles-ului, și, în consecință, pe binomul călăuzitor franco-german – în special după Brexit. Dar problema – exceptând, deocamdată, criza refugiaților, care s-ar putea să revină – este interesul Parisului (explicit) și al Berlinului (latent) într-o reconciliere cu Moscova, cu impact direct asupra securității naționale a României, ca și a Poloniei. Dincolo de asta, o nouă linie de fractură politică în cadrul UE a devenit din ce în ce mai evidentă, între „vechiul Vest” și „noul Est,” sau așa-zisa „noua Europă.”

Oricât de inconfortabil este să o admitem, am mai văzut acest tip de dinamici europene și înainte – cel mai recent în „preliminariile” celui de-al Doilea Război Mondial. Ne-am întors, pentru o perioadă de timp nedefinită, la jocul european clasic de politici de putere – ceea ce nu este o veste bună pentru țări slabe ca România, localizate pe falii geopolitice. Dar acum există un element nou în acest joc vechi: o alianță directă și o prezență concretă americană în Europa de Est. Întrebarea este: cum poate fi folosit acest fapt pentru a ne asigura că istoria nu se va repeta în această parte a lumii.

Există o singură cale: ancorarea fermă a Americii în regiune. O prezență americană militar-politică solidă și consistentă va ajuta România să își limiteze expunerea la riscurile geopolitice rezultate din manevrele de putere ale marilor state europene. Într-un astfel de context, viitoare tentative europene de a lansa inițiative majore în relație (favorabilă) cu Rusia, prin spatele României sau chiar împotriva intereselor ei, vor fi (mult) mai dificil de realizat. În mod similar, o susținere americană mai puternică va ajuta Bucureștiul să joace un rol mai important în diplomația est-europeană.

Condiția pentru ca aceste lucruri să devină posibile este ca Statele Unite să fie mult mai adânc „investite” în România – nu doar într-un sens material, dar, crucial, într-un sens politic și moral. Calculul strategic bazat pe factori obiectivi este extrem de important, dar deciziile politice și mai ales orientările de politică externă pe termen lung sunt de asemenea – sau chiar și mai mult – influențate de factori subiectivi: percepții, înțelegerea aprofundată a situației și a dinamicilor locale, relații personale, noțiuni de responsabilitate morală și așa mai departe. Foarte puțin din toate acestea se poate dezvolta doar în perimetrul relațiilor oficiale și al contactelor instituționale, și cu atât mai puțin atunci când nu există nicio viziune adevărată, dintru început, pentru extinderea relației dincolo de parametrii ei funcționali din prezent.

E drept că aceasta ar fi o inițiativă fără precedent pentru politica României: această țară a gândit foarte rar, strategic vorbind, în afara cutiei sale est-europene, și niciodată dincolo de Paris și Berlin. Dezvoltarea unei astfel de relații apropiate – cu mult dincolo de prezentul „parteneriat” – cu o Americă (și o Mare Britanie) aflată în afara continentului european nu ar fi doar o ruptură în tradiția românească, ci și un salt major de imaginație. Este vorba despre adăugarea unei întregi noi dimensiuni atlantice la identitatea strategică a României – o schimbare structurală, o nouă paradigmă.

Dar fără acest pas, alianța americană va rămâne mereu o construcție ne-naturală, bazată doar pe obligații formale, care întotdeauna – indiferent despre cine e vorba – lasă mult loc de manevră în detrimentul actorilor regionali, dacă acesta ar fi în interesul Washingtonului. Istoria ultimilor ani a probat deja acest lucru, când Statele Unite, sub Barack Obama, au revizuit – adică au redus – planurile inițiale pentru partea poloneză a sistemului anti-balistic, în contextul „reset”-ului cu Rusia de după 2009. Marile puteri își vor prioritiza întotdeauna propriile interese atunci când se ajunge la o situație critică sau o mare negociere, dar acel calcul poate fi alterat în mod real și substanțial, în timp, de natura relației pe care ajung să o aibă cu aliații locali. Este crucial pentru România să nu cadă din nou în capcana de a se crede cu „sacii” aliați și de securitate „în căruță,” mai ales în condițiile în care forțele armate române sunt în continuare atât de extraordinar de slabe.

Pe scurt, există un raționament strategic clar pentru ca România să-și dorească să vadă America puternic ancorată și influentă în regiune. Aceasta este o ocazie de ne-ratat pentru a reconfigura balanța de putere și influență în Europa de Est și, în acest fel, pentru a rupe ciclul istoric al marilor puteri europene care-și fac jocurile între ele pe spezele statelor mai mici. Este un proiect fundamental, cu bătaie lungă și care trebuie să fie larg-cuprinzător: se referă la dezvoltarea unei identități atlantice pentru securitatea națională a României. Iar pentru a deveni posibil, trebuie să fie parte dintr-o viziune chiar și mai extinsă, națională.

Un proiect cultural

Acesta ar trebui să fie mai mult decât un simplu nou concept strategic: trebuie să fie un proiect cultural și de transfer de cunoștințe. Poate fi înțeles cel mai bine ca un efort mai larg de injectare de valori și modele anglo-americane în societatea și cultura politică românească, similar cu marile importuri culturale franceze din secolul al XIX-lea. Atunci, un „sistem” local cvasi-bizantin cu inflexiuni otomane și slave – să nu uităm că alfabetul chirilic a fost în uz oficial până în anii 1850 – a făcut saltul către instituții naționale de tip vestic într-o singură generație. Chiar dacă foarte multe „specificități” estice, tradiționale, nu au fost niciodată eradicate, viața politică românească a devenit recognoscibil europeană – și toată această transformare a fost propulsată în primul rând de „relația specială” care s-a dezvoltat cu Franța prin miriade de canale, relații personale și transferuri culturale. Acest proces a dus în mod natural la apariția unor legături puternice, aproape „frățești,” între nou-francofona Românie și statul francez, care s-au tradus într-un sprijin militar și diplomatic special și crucial pentru România în cea mai neagră oră a sa din Primul Război Mondial, iar mai apoi de-a lungul perioadei interbelice.

Proiectul atlantic poate să funcționeze astăzi într-un mod similar cu „deschiderea franceză” din secolul al XIX-lea, dar evident ținând cont de realitățile secolului 21. Acest proiect ar urmări să transforme viziunea asupra lumii și practica funcției publice ale decidenților politici români, și, în final, ale întregii țări. Societatea românească în general și comunitatea politică în special (politicieni, funcționari din aparatul de stat, dar și mulți profesioniști din zona politicilor publice) suferă din cauza unei mentalități rigide, îndreptate spre interior și timorate în fața perspectivei contactului cu exteriorul – totul fiind legat, probabil, de obiceiuri vechi moștenite din era comunistă. Această mentalitate suprimă inovația și răsplătește prudența extremă – până la forme retrograde de „osificare” –, perpetuând disfuncționalitatea internă a întregului aparat național de decizie în materie de politici publice. Opac, cu responsabilități difuze și ne-tras la răspundere, acesta din urmă se târăște înainte din inerție, fără nici un scop clar, sau cel mult blocat în „target”-uri sterile. În plus, cu foarte puțini experți independenți de calibru, și fără nici un think-tank sau grup de presiune independent și cu influență politică reală, care să ofere idei alternative și să forțeze serios pentru schimbări în politicile publice, nici nu e de mirare că se realizează doar foarte puține lucruri pozitive notabile.

Nimic din tot acest peisaj nu s-a îmbunătățit cu adevărat semnificativ timp de un sfert de secol de „din ce în ce mai strânsă” re-conectare la cultura și valorile europene în noul context post-comunist marcat de așa-zisă libertate și democrație. Așteptata „europenizare” a României nu s-a întâmplat cu adevărat decât în zone de nișă – cum ar fi părți din sectorul corporatist sau cel de antreprenoriat – și doar în moduri superficiale. Modelele de dezvoltare și factorul inspirațional atașate de, și așteptate de la UE, s-ar putea să se fi cam consumat. Cu o democrație și un stat de drept în regres, cu o incompetență crasă și un amatorism în formă continuată la toate nivelurile, și cu un peisaj socio-cultural în involuție accentuată, nu este clar în ce măsură „Europa” mai este soluția-miracol pentru redresarea automată a țării. Asta nu înseamnă că drumul european este acum greșit sau inutil – nici pe departe! –, dar indică faptul că probabil nu mai este îndeajuns. România are nevoie să-și extindă orizonturile dincolo de Europa și să abordeze și lumea anglo-americană pentru noi modele, idei și perspective care să fie aplicate acasă. Pentru România, „Atlantic”-ul secolului 21 poate fi „Franța” din secolul al XIX-lea.

Iar realitatea este că am parcurs deja o bună parte din drum. O majoritate a tinerilor români, conectați la Internet, cresc imersați într-un mediu digital de limbă engleză. Exporturi culturale britanice și americane, fie că sunt filme, jocuri sau muzică, domină de departe piața de entertainment românească. Și cu tot disprețul lor pentru „perfizii” britanici, cu Brexit-ul lor și cu presa anti-imigranți, mulți români admiră sistemul parlamentar britanic, cu dezbaterile sale și conduita publică a majorității politicienilor de acolo, în timp ce din ce în ce mai mulți dintre ei aspiră în fiecare an să se mute în UK pentru muncă sau studii (un fenomen, ce-i drept, pus acum sub semnul întrebării de Brexit). Și, într-adevăr, acesta este argumentul principal, privind spre viitor: din ce în ce mai mulți dintre cei mai buni și inteligenți tineri români sunt educați în Marea Britanie și America, iar unii dintre ei se întorc acasă; „pașoptiștii” de azi nu sunt francofoni. Următoarea generație – și o secțiune semnificativă dintre cei de 30-40 de ani – este în mare măsură de orientare anglofonă, de multe ori chiar anglofilă, și, în special, are o viziune globală. Scena e deja pregătită pentru o mare deschidere spre Atlantic.

Dar ce înseamnă toate astea, mai concret?

Din nou, cea mai bună paralelă este (re)modelarea societății și instituțiilor României moderne după imaginea Franței. Acela nu a fost un proces organizat, planificat, cu o „strategie națională” în spate, ci a fost împins înainte de oameni cu o viziune clară asupra nevoii Principatelor de a se moderniza, și cu o voință puternică de a călăuzi țara în acea direcție. În mod similar, astăzi, construcția unei identități atlantice pentru România necesită în primul rând trasarea unei viziuni despre ce înseamnă asta de fapt, precum și eforturi pentru adoptarea în practică a caracteristicilor sale.

Această construcție are la bază, la o primă citire, trei categorii de elemente: (1) etică și valori; (2) modele instituționale; (3) standarde și bune practici. Este mult de învățat din experiența anglo-americană în aceste trei arii – dincolo de ceea ce ne poate învăța Europa continentală –, ținând seama că aceste două țări și-au dezvoltat două dintre cele mai de succes modele de societate din istorie. Într-adevăr, căderea comunismului și eliberarea țărilor ca România s-a datorat în primul rând succesului acestor două țări sub Ronald Reagan și Margaret Thatcher.

Etici și valori

În zona eticii și a valorilor, de multe ori desconsiderate într-o Europă de Est atât de presată de probleme materiale, proiectul atlantic poate ajuta la accentuarea – sau măcar la o mai bună înțelegere – a celor două principii cu rol-cheie în societățile britanică și, respectiv, americană. Primul principiu este cel al „corectitudinii”, în sens de „fair-play” sau „fairness”, în general. Asta stă la baza unei culturi a compromisului și a moderației, care respinge vederi și comportamente extreme și răsplătește dialogul și dezbaterea deschisă.

Al doilea principiu este „individualismul”, ceea ce la prima vedere este în antiteză cu mentalitatea tradiționalistă, colectivistă, prevalentă în țările est-europene. Pentru români, individualismul de tip american e asociat cu o nepăsare cruntă față de semeni, amoralitate și o goană după profit material fără de niciun Dumnezeu, într-un fel de vid spiritual. Într-adevăr, individualismul este una din principalele trăsături americane pe care românii le găsesc respingătoare – dar aceasta, în mare parte tocmai din cauza lipsei din spațiul public românesc a argumentului intelectual în favoarea individualismului.

Individualismul american – și cel care există în continuare în Partidul Conservator britanic – se trage din ideile Iluminismului legate de rațiune, responsabilitate și liber arbitru (opțiunea individuală), care la rândul lor erau o reacție la dogma religioasă, absolutismul politic și superstițiile populare din perioada modernă timpurie. Dar conceptul unificator era libertatea – libertatea individului de a decide, de a raționa, de a fi diferit, de a nu fi oprimat sau abuzat în diverse feluri etc. Astăzi există noi forme de dogme (ideologii la „modă,” gen egalitarism și politici identitare), de absolutism (sisteme statale opace, „securistizate” și corupte), de superstiții (prejudecăți, stereotipuri, mituri urbane) care împiedică expresia ideii autentice de libertate în spațiul românesc (și nu numai). Problema fundamentală a țării este una de moral și mentalitate, iar soluția are de-a face în măsură covârșitoare cu noțiunea de libertate individuală.

Este o dezbatere importantă de avut, așadar, despre cum unele dintre aceste perspective pot fi adoptate într-un context românesc. Dacă privești îndeaproape, realizezi că societatea românească cere o schimbare exact în acest sens. Mulți români se plâng de lipsa responsabilității individuale ca una dintre valorile societății, și, în contrapartidă, de practica – în special a celor aflați în funcții publice – ascunderii în spatele ideii de responsabilitate colectivă, anonimă. Acesta este doar un alt fel de a formula o cerință pentru un mai mare grad de responsabilitate individuală, care este un element de bază în pachetul de valori sociale anglo-americane.

Apoi, se poate vorbi de cultura „ajutorului de la stat”, care oferă ceva în schimbul a nimic, și pe care mulți o recunosc în România ca o problemă cronică de mentalitate moștenită din comunism. Iarăși, acesta este doar un alt fel al societății românești – sau cel puțin al unei părți importante a ei – de a cere mai multe oportunități individuale și de a aspira către etica meritului individual și a muncii intensive. Dar acesta nu este decât un ecou al unui adânc instinct al celor două mari state anglofone de pe malurile Atlanticului: se uită des, în contextul tiradelor anti-americane sau anti-britanice din România, că, în contextul anglo-american, cultura individualismului este inseparabilă de cea a muncii.

În plus, cultura „micii înțelegeri” și a corupției, a standardelor slabe și a lui „merge și-așa” este pe bună dreptate văzută ca una dintre problemele debilitante ale României. Însă există un singur antidot verificat împotriva ei: competiția liberă – inseparabilă de etica individualistă – în care cei mai buni prosperă, iar cei mediocri pierd dacă nu încearcă serios să-și îmbunătățească serviciile, produsul, comportamentul.

În final, individualismul „amoral” de origine anglo-americană, cu accentul pe care-l pune pe drepturile individuale – spre deosebire de drepturile de grup sau colective – este antiteza absolută a multiculturalismului, a mișcărilor neo-marxiste de drepturi ale minorităților și a doctrinei corectitudinii politice care, toate, sunt concepute în mod expres pentru a limita libertatea individuală în favoarea „drepturilor” – mai precis, beneficiilor (entitlements) – de grup. Acestea nu sunt idei anglo-americane, ci ideologii europene continentale provenite din gândirea franceză, italiană și germană – vezi școala de la Frankfurt – care, între timp, mai ales din anii ‘60-‘70, s-au răspândit în tot Vestul. Chiar și numai acest lucru ar trebui să dea de gândit în România atunci când vine vorba despre ce este percepție și ce este realitate în privința comparației între Europa și America.

Modele instituționale

În ceea ce privește modelele instituționale, Marea Britanie și America rămân, fiecare în felul său, principalele două exemple de organizare și guvernare democratică – dincolo de diverse eșecuri de politică publică externă sau internă, sau de natura câteodată mai puțin admirabilă a luptei politice interne. Vorbim însă de partea instituțională. Marea Britanie, cu sistemul ei parlamentar și cu puternicul său bagaj continental-european, are o relevanță specială pentru România. Atât sistemul legislativ cât și sistemul executiv român ar avea mult de câștigat dintr-o mai adâncă înțelegere a cum funcționează sistemele omoloage din Regat. Marea Britanie oferă exemple excepționale în patru zone, în mod special: rolul Serviciului Civil; rolul guvernului din umbră; rolul comisiilor parlamentare; și rolul organizațiilor publice și al anchetelor independente.

Serviciul Civil este un model pentru separarea politicii și responsabilității politice de aspectul pur administrativ al guvernării. Este o comunitate cu statut special și „spirit de corp”, similar corpului diplomatic. Serviciul Civil își apără cu îndârjire independența față de influențele politice, din principiu, dar mai ales pentru că înțelege că această independență este principala sa sursă de putere atât în raport cu societatea (opinia publică), cât și în raport cu politicul. Este o lecție importantă aici pentru „reformiștii” aspiranți ai României: înaltele lor idealuri („depolitizarea,” profesionalismul, meritocrația, lipsa de corupție etc, în aparatul de stat) nu pot fi atinse à la Robespierre, adică impuse mai mult sau mai puțin cu forța, pe bază de „principii.” Metoda principală trebuie să fie generarea unei noi „propuneri” pentru oamenii din acest aparat, care să schimbe felul în care își văd și calculează propriile interese (personale și instituționale). Este o discuție complexă, care trebuie începută cât mai curând și raportată la cel mai bun (chiar dacă de ne-atins, realist vorbind) exemplu – Serviciul Civil britanic.

Felul în care funcționează guvernul din umbră în Marea Britanie – așa cum este instituit prin prevederi constituționale, proceduri și convenție parlamentară – oferă repere esențiale pentru îmbunătățirea rolului și eficienței Opoziției din Parlamentul României. Este vorba nu numai de elementul politic public (cu două valențe: tragerea la răspundere a guvernului, politic și statutar; și reprezentarea intereselor politice ale restului națiunii), ci și de elementul profesional-politic – adică pregătirea din timp a guvernării viitoare. Există aici și un aspect care, e drept, este specific Marii Britanii (nu se regăsește în America): faptul că guvernul – echivalentul miniștrilor, secretarilor și subsecretarilor de stat în România – nu se poate forma decât din membri aleși ai parlamentului (cu excepția unui număr mic de poziții ce pot fi ocupate de membri ai camerei lorzilor). Acest sistem este benefic nu numai pe considerente democratice-morale (a nu lăsa decizii politice în mâna unor persoane ne-alese de nimeni), cât și democratice-profesionale (este un mod sigur de a forța partidele să ia și competența în calcul când vine vorba de primul eșalon politic, deoarece ar ști că performanța la guvernare depinde de acei oameni).

În mod similar, funcția de supraveghere, anchetă și consiliere efectuată de comisiile – de fapt, comitete – parlamentare din Marea Britanie introduce un nivel absolut crucial de răspundere și transparență în desfășurarea activității guvernului. În plus, aceste comisii au un aport important și de mare calitate la dezbaterea publică pe diverse chestiuni de politici publice și reprezintă legătura principală, instituțională, între parlament și experții de profil din afara sectorului public. Există un spațiu enorm pentru îmbunătățirea activității și rolului comisiilor parlamentare românești, și foarte multe lucruri se pot învăța din cum operează parlamentul din Westminster.

În final, România ar beneficia, de asemenea, de o examinare atentă a rolului organizațiilor publice – echivalentul „agențiilor” în România – și al anchetelor independente în viața publică britanică. O gamă largă de activități „de stat” cu importantă greutate politică, de la planuri de reformă pe întregi paliere de politică publică (de exemplu, reforma majoră a legislației anti-teroriste din 2011) sau conducerea unor mari organizații/agenții publice (cum ar fi Comisia pentru ONG-uri sau BBC-ul) și până la anchete de anvergură (cum ar fi recent publicatul raport Chilcot asupra războiului din Irak), toate aceste tipuri de activități sunt în mod intenționat luate din mâinile guvernului și puse în sarcina unor personalități publice independente (apolitice). E drept că acest model e mai dificil de adoptat într-o țară ca România, căreia – spre deosebire de UK – îi lipsește un număr suficient de asemenea personalități respectate la nivelul întregii opinii publice (și politice) pentru integritatea, competența și independența lor. Dar scara și complexitatea chestiunilor care ar face obiectul unei asemenea abordări este, de asemenea, diferită, iar exemplul britanic – sau cel puțin principiile pe care se bazează – rămân valide pentru situația României.

În nici un caz nu este sugerat aici că oricare dintre aceste modele britanice ar putea fi pur și simplu „transplantat” în sistemul românesc. Dar ele pot constitui o bază pentru reformă o dată ce principiile pe care le reprezintă, și felul în care funcționează, sunt înțelese mai bine în România. Iar asta se poate întâmpla cel mai bine prin facilitarea unui contact direct cu politicieni și membri ai Serviciului Civil care operează zi de zi în sistemul politic britanic, cât și prin proiecte de studiu românești focalizate pe aceste aspecte. O identitate atlantică pentru România, în final, trebuie absolut să includă un sistem parlamentar și executiv reformat, care să funcționeze, din ce în ce mai mult, pe principii democratice britanice și americane – păstrând, unde este inevitabil, elemente pozitive de specific național românesc.

Standarde și bune practici

În ceea ce privește standardele și bunele practici în sectorul public (și privat), un contact mai apropiat cu modelele anglo-americane poate să ducă la abordări similare și în România. Din nou, gama de subiecte din această categorie este vastă, dar câteva exemple punctuale ies în evidență. În primul rând, ne putem gândi la standardele britanice de conduită parlamentară, care sunt reglementate atât statutar cât și prin convenție nescrisă. Apoi, sunt standarde și practici legate de publicarea informațiilor de interes public de către guvern – dincolo și separat de cerințele de transparență reglementate prin lege. Aceasta reflectă efortul continuu și conștiincios al guvernului de a-și explica și clarifica acțiunile, planurile și politicile, în fața publicului.

Un al treilea exemplu ar putea fi procesul de creare a politicilor publice, în sine – cu diferențe importante între Londra și Washington, dar cu lecții foarte utile pentru o țară ca România, unde procesul de policy-making este în continuare rudimentar și minimalist. Sistemele din UK și SUA oferă modele pentru cum se poate organiza acest proces, cum se pot selecta oamenii, cum se integrează informațiile (datele) precum și considerațiile politice și strategice mai largi, și – important – cum sunt gestionate relațiile cu părțile interesate, pe fiecare zonă de politică publică. Un proces de policy-making robust și evoluat este absolut esențial pentru orice democrație de succes, iar standarde mai ridicate conjugate cu practici mai bune în această zonă nu doar îmbunătățesc rezultatele guvernării, ci ridică standardele în mediul politic în general.

Asta e valabil în mod special în presă, care în România e în general interesată de știri senzaționaliste și scandaluri politice, și aproape deloc de chestiuni de substanță legate de dezbateri pe politici publice – pentru că acestea din urmă, de fapt, nici nu se întâmplă. Aici drumul are două sensuri, întrucât pentru a pune presiune pe politicieni este nevoie de jurnaliști cu discernământ și expertiză serioasă în aceste domenii – dar impulsul inițial trebuie să vină din partea comunității de policy-making, care trebuie să-și îmbunătățească modul de operare. Explorarea consistentă și internalizarea practicilor „atlantice” în această zonă este cel mai bun mod de a realiza asta, inclusiv pentru că spațiul atlantic este mai accesibil lingvistic și pentru că abordarea anglo-americană este de multe ori mult mai clară și pragmatică – și deci, mai ușor de „prins” – decât echivalentele europene.

Partea II: România Atlantică – următorii pași

Cum se pot realiza toate acestea?

O Românie cu o identitate atlantică este o viziune nouă, neconvențională, și cu un orizont larg, care, inevitabil, va provoca multe critici și scepticism – și pe bună dreptate. Se plasează împotriva unor tradiții politice și culturale bine înrădăcinate. Nu are un sprijin natural, o facțiune favorabilă, în cadrul establishment-ului politic românesc. Mulți nu vor percepe nevoia de așa ceva, iar alții o vor interpreta ca pe un proiect anti-UE (deși este complementar cu UE). În plus, deoarece nu poate fi transpusă într-un plan cu obiective clare și cuantificabile, „România Atlantică” va fi respinsă de mulți ca o fantezie. Dar aceste reacții ar arăta că nu se înțelege ceea ce se propune aici.

Aceasta este o viziune care poate furniza fundația pentru celebrul „nou proiect de țară” căutat cu atâta anxietate de către societatea românească care, potrivit interpretării larg acceptate, și-a pierdut „direcția” după îndeplinirea marilor obiective post-comuniste de aderare la NATO și UE. O „strategie atlantică” precisă și pe puncte nu poate – și nu ar trebui – să fie articulată, dar o „foaie de parcurs” mai generală este mai ușor de desenat.

Un lobby pro-anglo-american

În primul rând, ideea identității atlantice trebuie să obțină sprijin și tracțiune din partea liderilor politici de la București precum și din partea formatorilor de opinie din spațiul public, și trebuie constituit un lobby specific pro-anglo-american. Proiectul atlantic trebuie argumentat inteligent și convingător acasă, dar cât mai mult în afara structurilor instituționale românești. Acesta nu trebuie să ajungă să fie văzut ca un fel de proiect guvernamental – ceea ce i-ar afecta credibilitatea –, deși guvernul este binevenit să ofere sprijin pe parcurs. Instituțiile de stat vor ajunge inevitabil să joace un rol mai mare în această poveste în timp, cu cât legăturile informale cu Atlanticul se vor dezvolta până la punctul când devin transformabile în noi relații și aranjamente formale, inter-guvernamentale, pe diverse subiecte. Dar întregul proces trebuie ținut departe de mâinile guvernului român, în special la început, pentru că altfel va dezvolta o dependență nesănătoasă față de ceea ce este, până la urmă, un sistem politic imprevizibil.

În al doilea rând, un lobby „România Atlantică” similar trebuie stabilit la Londra și Washington, și operaționalizat prin resursele celor mai capabili și influenți români din Marea Britanie și Statele Unite, care împărtășesc această viziune. Există destui, pentru început (n.b. autorul nu se consideră printre ei). Scopul ar fi creșterea profilului și influenței românești în comunitățile de policy-making – nu neapărat de politicieni – din aceste două capitale, ca o pregătire a terenului pentru stabilirea subsecventă a unei „relații speciale” cu Bucureștiul.

Marea Britanie și Brexitul

Marea Britanie joacă un rol-cheie aici datorită propriei sale „relații speciale” cu America, ce se va accentua și mai puternic acum, după Brexit. Departe de a fi evenimentul „catastrofal” imaginat de unii, Brexit, de fapt, plasează Marea Britanie pe o traiectorie de putere în raport cu restul continentului european, pe termen mediu-lung – indiferent de turbulențele pe termen scurt. Iar acest lucru trebuie apreciat ca un factor esențial în calculul viitor al României, ca și al Europei de Est în general. Brexitul generează o nouă logică în politica externă britanică, o logică de balansare și/sau de reformă a proiectului euro-federalist franco-britanic, care are puncte comune cu vederile multor guverne din regiunea României.

În plus, desprinderea de UE duce la o accentuare a sprijinului Londrei pentru NATO, în special menținerea unui front solid în raport cu Rusia (dincolo de orice declarații pasagere), ceea ce reprezintă o altă convergență atât cu interesele strategice est-europene cât și americane – nu și franceze sau germane. Franța și Germania încă sprijină poziția comună aliată, dar acesta este un efort politic forțat și – mai ales în cazul Angelei Merkel – un efort împotriva opiniei publice, a intereselor industrial-comerciale și a unei mari mase a corpului politic național. Din nou, țări ca România nu își permit să-și bazeze strategia pe termen lung pe iluzii. O strategie „atlantică” este o soluție posibilă – poate singura disponibilă.

În acest context, pentru proiectul atlantic al României, Londra este poarta de acces ideală către Washington, unde un nou lobby național cu adevărat eficient este greu de format direct, la fața locului. Drumul spre Beltway trece prin Westminster.

O matrice de legături

În al treilea rând, diverse proiecte publice și private de transfer de cunoștințe – concepute în logica viziunii atlantice – se pot crea și operaționaliza în România într-un mod susținut și dinamic. Aceasta înseamnă aducerea în România de experți britanici și americani adevărați pentru a susține tutoriale și workshop-uri despre policy-making și alte aspecte ale politicii și guvernării democratice.

Tot în această secțiune intră și un efort reînnoit de a disemina mai mult din acest tip de cunoștințe în mass-media românească, și de a reforma programe academice din zona științelor sociale și afacerilor publice cât mai mult în imaginea modelelor anglo-americane. Există, de asemenea, mult spațiu pentru contribuții „atlantice” și în sectorul non-guvernamental, în special în zona think tank-urilor. În plus, transferul de cunoștințe în business (în special în zona antreprenorială), entertainment și industrii media poate aduce beneficii materiale concrete dacă ar fi organizat și gestionat cu grijă – inclusiv cu sprijin din partea statului acolo unde asta poate face o diferență importantă.

Puțin câte puțin, un mic portofoliu de asemenea inițiative poate să se transforme, în timp, într-o gamă largă de programe care la rândul lor vor creea nenumărate legături între România și oameni și organizații notabile din Marea Britanie și America. Astfel, mentalitățile se pot schimba, se pot dezvolta noi idei și se pot descoperi noi oportunități. Avantajul promovării acestei abordări sub titlul „identității atlantice” este că acest concept oferă, pe de o parte, un scop unificator unei game de inițiative care altfel ar fi simple proiecte izolate; iar pe de altă parte, furnizează o logică strategică necesară la cel mai înalt nivel: aceea de a alinia România, pe toate palierele și cât de mult posibil, cu lumea anglo-americană.

În al patrulea rând, atmosfera unor legături atlanto-române din ce în ce mai strânse și al unei încrederi reciproce din ce în ce mai ridicate va permite lansarea unor proiecte din ce în ce mai substanțiale în zona economică, politică și militară. Acestea pot fi de la investiții private, finanțări și transfer de tehnologie în industrii-cheie, până la cooperare militar-industrială avansată – prin programe de înzestrare în formulă offset – și coordonare politică și diplomatică mai apropriată.

Dar cerința principală în toate acestea este promovarea permanentă în spațiul politic românesc a elementului „etică și valori” al viziunii atlantice. Acest lucru va începe să miște mentalitățile tradiționaliste, să pună în discuție ideile învechite, și să creeze o atmosferă intelectuală favorabilă unei noi mari deschideri către lumea atlantică. Atunci când s-au eliberat de comunism, românii s-au îndreptat imediat spre „Europa”, îmbrățișând-o cu speranța aproape disperată că le va da tot ceea ce socialismul nu a făcut-o, și mult mai mult. Dar există o lume și dincolo de Europa.

–

Gabriel Elefteriu este National Security Research Fellow la un think tank din Londra. A studiat la Department of War Studies, King’s College London – și a mai lucrat în zona informațiilor de business și în cea a analizei de apărare. Opiniile exprimate în acest articol sunt strict personale.

Addendum / Nota adițională a editorului Foreign Policy Romania

Un echilibru fragil

La finalul lecturii am cerut autorului câteva precizări suplimentare. „În sens mai larg, România ar putea juca rolul unui <<consilier>> de încredere pentru Departamentul american de Stat, care să permită construirea unei relații NATO-Rusia stabile și mai puțin tensionate, dar fără compromisuri în balanța generală de securitate” – a mai explicat Gabriel Elefteriu.

FPR: Eseul dvs. spune că „în Est istoria s-ar putea repeta”? Cum? Ce ar mai putea impune Rusia României – sau Poloniei? O finlandizare nu mai este posibilă. Pe de altă parte, Rusia este consistent prezentă în economia României – adesea cu efecte care intrigă.

Gabriel Elefteriu: O repetare a istoriei ar însemna, așa cum am sugerat, o nouă „acomodare” între Franța și/sau Germania și Rusia – în contra intereselor statelor-tampon care compun „flancul de est” al NATO, inclusiv România. Rezultatul ar putea foarte ușor să fie o schimbare a balanței de forțe în plan politic, în regiune – adică o ascensiune a influenței Rusiei în toată această zonă. Efectul net – care oricum nu va fi instantaneu, ci se va vedea în timp – este greu de calculat.

În cel mai limitat scenariu, am vedea o erodare (extrem de) rapidă a forțelor politice pro-euro-atlantiste din țările de pe flancul de est în fața a ceea ce ar fi clar perceput ca un succes geopolitic rusesc. Rezultatul: practic, o anulare a unei bune părți a progresului făcut în aceste țări în ultimii 20 de ani. Iar marile schimbări de dinamică politică antrenează întotdeauna forțe mai largi din zona economică și așa mai departe.

În cel mai grav scenariu, o asemenea „acomodare” ar prezenta Rusiei o oportunitate majoră de a intensifica subminarea coeziunii euro-atlantice; ceea ce pentru Paris și Berlin ar părea acum un pas „logic” (un fel de „alegere” a cooperării în locul confruntării) ar fi, de fapt, deschiderea unei cutii a Pandorei, și inițierea unui complex de evenimente și decizii politice imprevizibile. Ar fi, practic, o pierdere – voluntară – a unui echilibru politic la nivel euro-atlantic, care oricum deja este fragil. Dincolo de acest punct, viitorul este deschis oricărei posibilități, inclusiv în privința integrității NATO și UE. Cât timp NATO și UE există (și aceștia sunt parametrii în care discutăm), evident că nu poate fi vorba de noi pacturi Molotov-Ribbentrop sau finlandizări; dar trebuie să reținem că aceste înțelegeri istorice au fost doar expresii efect ale unor dinamici politice cauze.

În același timp, așa cum am mai spus, sunt de acord că este nevoie de o detensionare (détente) a relațiilor cu Rusia. În prezent ambele părți (și NATO, și Rusia) sunt prinse într-o spirală a amenințărilor și a insecurității – un drum cu o singură destinație, și care trebuie oprit. Dar o détente nu este același lucru cu o „acomodare”, care reprezintă o decizie unilaterală.

Détente, în sensul folosit de Nixon și Kissinger, înseamnă un proces structurat de negociere balansată a ieșirii dintr-o situație tensionată, un proces în care interesele de bază ale fiecărei părți sunt asigurate. Este o formulă pentru management-ul confruntării, nu pentru o ieșire subită din ea. Aici este, în opinia mea, eroarea franco-germană: iluzia că ar putea exista vreodată, cu adevărat și permanent, o eliminare totală a confruntării cu Rusia. Calea optimă este o relație matură, bazată pe recunoașterea realităților și a intereselor esențiale reciproce, care să permită o coexistență pașnică.

În acest context, nu văd o problemă de fond în faptul că există mari investiții rusești în sectoare importante din industria românească; interesul, de ambele părți, este ca aceste investiții să fie profitabile, cu controalele adecvate conform legislației și mecanismelor de piață românești. Dimpotrivă, legăturile economice pot juca un rol pozitiv într-o agendă pozitivă și realistă – pe model détente – cu Rusia.

FPR: Dacă România, mizând pe prezența locală a SUA, se opune unor inițiative conciliatorii ale Franței și Germaniei față de Rusia, cât ar fi afectată astfel poziția României în UE?

Gabriel Elefteriu: România nu este în prezent în situația de a se opune nimănui și la nimic. Prezența locală a SUA este doar fundația pe care trebuie construită o relație politică special cu Washingtonul și Londra. Odată ce România va fi ferm angajată pe acest drum, greutatea sa politică va crește inevitabil, ceea ce îi va da un spațiu de manevră mai mare, și mai multe opțiuni politice, în cadrul UE. Nu trebuie să uităm că „UE” nu este o comunitate izolată de restul lumii, ci doar o construcție politică formată din state cu interese și îngrijorări multiple, care sunt afectate de forțe geopolitice dincolo de perimetrul Bruxelles.

În plus, așa cum am argumentat recent în altă parte (vezi „Sindromul Mării Negre”), România are și șansa de a contribui la formarea unui „bloc estic” coerent, în cadrul UE – care, în combinație cu sprijinul americano-britanic, ar putea nu numai proteja Bucureștiul de orice efecte adverse la nivel UE, ci l-ar putea chiar plasa – pentru prima dată – într-o poziție de forță.

FPR: Ce rol mai pregnant spuneți că ar putea avea România, cu sprijin american, în diplomația est-europeană? Ce interese ar avea de promovat/ susținut regional?

Gabriel Elefteriu: În articolul meu de pe adevarul.ro din 8 august 2016, Trebuie depășit „Sindromul Mării Negre”. E nevoie de un concept strategic nou, arăt că interesul României este consolidarea flancului estic, prin cuplarea la „grupul nordic” al flancului (țările baltice plus grupul Vișegrad). Pentru asta este absolut necesară creșterea urgentă a capacității militare autohtone, cu accent pe aviație și forțele terestre – iar aici un sprijin american consistent, negociat eficient, ar fi inestimabil.

În sens mai larg, România ar putea juca rolul unui „consilier” de încredere pentru Departamentul american de Stat – dacă acea relație politică specială între România și SUA devine realitate –, care să permită construirea unei relații NATO-Rusia stabile și mai puțin tensionate, dar fără compromisuri în balanța generală de securitate.

FPR: Revenind la România Atlantică, cu ce să începem construirea identității atlantice?

Gabriel Elefteriu: Cu formarea unui lobby pro-anglo-american (deci, atenție, nu vorbim de euro-atlantism, ci de atlantism) la București, secondat de „sateliți” în Londra și Washington. Identitatea atlantică este doar o viziune, nu o strategie. Primul pas este, așadar, identificarea acelor persoane care pot împărtăși această viziune. Apoi, împreună, vor găsi și calea cea mai potrivită de a o pune în practică. – PM