(Articol publicat pe blogul meu de pe adevarul.ro, mai 2016)
Tomasz Szatkowski, subsecretar de stat în Ministerul Apărării polonez, a ţinut un discurs la Londra pe tema securităţii flancului de est al NATO. Cuvinte ca „Romania” sau „Black Sea” n-au fost menţionate nici măcar o singură dată. Şi nici nu e de mirare.
Pe 19 mai Tomasz Szatkowski, subsecretar de stat în Ministerul Apărării polonez, s-a aflat la Londra pentru discuții cu oficiali britanici în vederea summitului NATO de la Varșovia. Cu această ocazie a participat și la un eveniment organizat de RUSI – principalul think-tank britanic pe probleme de apărare – și de ambasada poloneză, pentru comunitatea de experți pe apărare și politică externă din UK.
Două lucruri ies în evidență și pot fi puncte de reflecție pentru România. Primul ține de felul în care Polonia – eternul etalon în dezbaterea autohtonă – își promovează interesele pe plan internațional, în capitalele europene. Cazul de față este poate cel mai relevant având în vedere influența UK în NATO, pe de o parte; și în relația cu America, pe de altă parte. Polonia înțelege foarte clar că pentru a fi auzit la Washington – unde se iau cu adevărat deciziile importante – trebuie să fii în primul rând văzut la Londra.
Desigur că vizita lui Szatkowski – educat și la Londra – a fost direct legată de statutul Poloniei de țară gazdă a summitului. Dar în același timp este un exemplu – minor, trecător – despre cum obiective tehnice se îmbină cu scopuri mai largi de lobby politic și relații publice care vizează nu doar nivelul oficialilor de stat, ci și restul comunității de experți ce influențează percepțiile și politicile guvernamentale din alte țări. Nu e nimic deosebit, nici măcar dificil, în această abordare. Pentru orice țară cu o politică externă serioasă, e o chestiune de rutină. Pentru România, mai puțin.
Al doilea lucru de remarcat legat de evenimentul de la RUSI este conținutul și mesajul discursului subsecretarului de stat polonez, evident centrat pe problemele de securitate NATO în relația cu Rusia. Cuvinte ca „Romania” sau „Black Sea” n-au fost menționate nici măcar o singură dată. (Au apărut doar în sesiunea ulterioară – off the record – de întrebări și răspunsuri, și doar marginal în contextul unei întrebări legate de altă țară din regiune.) Nu se poate imagina o ilustrare mai clară a faptului ca „flancul de Est” al NATO, cel puțin pentru Polonia, înseamnă în primul rând – ca să nu zic exclusiv – zona baltică. Iarăși, nu e nimic nou în asta, teoretic – știm că fiecare stat își urmărește propriile interese, chiar și în cadrul unei alianțe – dar este util de observat ce forme ia această politică în practică.
De asemenea, astfel de momente pot ajuta la debarasarea de iluzia că România este, poate fi, sau chiar că ar trebui să fie cumva în aceeași categorie cu Polonia sau să aspire la vreun tandem geopolitic local dincolo de cooperarea de rutină pe linie NATO. Diferențele de priorități și context strategic între cele două țări sunt foarte mari, iar compromisurile politice necesare unei coordonări foarte strânse ar fi contraproductive.
În plus, chiar dacă Bucureștiul ar vrea, nu prea ar putea. România e slabă, singură – inexistentă? – din punct de vedere politic la nivel european, și dependentă la nivel de politici intra- NATO de sprijinul american. Primele două dimensiuni se pot – teoretic – ameliora, prin investiții și mai mult talent real. A treia e o chestiune de opțiune strategică (binevenită, în opinia mea). Împreună, toate trei sugerează că România trebuie să se concentreze în primul rând pe consolidarea poziției sale prin eforturi proprii serioase, interne și externe, decât prin diverse artificii și formule iluzorii de „parteneriat strategic” cu diverși vecini, și alte minuni. (Strict pe linie militară, chiar și „scutul” anti-rachetă dă mai mult iluzia unei securități: nimic nu se poate substitui unei apărări naționale puternice, în care Bucureștiul trebuie acum să investească de urgență.)
Problema cu Marea Neagră
Conceptul central, ideea călăuzitoare a politicii externe românești din ultimii – deja mulți – ani a fost și este legat de promovarea ideii de „securitate în zona extinsă a Mării Negre.” Dincolo de sensul strict militar în contextul intereselor naționale permanente românești, aceasta s-a imaginat a fi zona de expertiză și „unique selling point”-ul României în contextul politic euro-atlantic. Poate summit-ul de la Varșovia este un moment bun să se tragă linie sub această politică și să se vadă ce s-a obținut pentru statutul internațional al României (că din punct de vedere al securității, mișcarea Rusiei în Crimeea a resetat toate calculele). Mici exemple precum discursul subsecretarului de stat polonez la Londra, sau absența aproape totală din dezbaterea publică internațională a subiectului Mării Negre în conjuncție cu România, ar putea sugera că acest concept strategic românesc nu dă randamentul dorit. Repetarea ad nauseam a sloganului „securitatea Mării Negre” poate deveni contraproductivă și poate avea costuri de oportunitate pentru diplomația românească. Această țară ar putea avea și alte lucruri de zis în Europa și la nivel NATO, inclusiv pe axa sudică. Dar pentru asta trebuie să facă eforturi concrete, nu să aștepte pasivă un fel de recunoaștere din partea altora a vreunei importanțe speciale imaginată uneori în mediile politice și publice românești.
Axele geopolitice și economice din zonă.
Realitatea este că așa-zisul avantaj național dat de „poziția strategică” a României e doar un mit. Geostrategic, România este într-un unghi mort. Este plasată în afara celor două axe strategice care contează în această parte a lumii: Est-Vest (Rusia/Ucraina-Europa Centrală), și Sud-Est-Nord-Vest (Turcia/Grecia-Europa Centrală). Asta e bine pentru securitate (de exemplu, rutele migratorii ocolesc România, iar punctele focale ale marilor războaie au fost de asemenea în afara acestui spațiu), dar nu și din punct de vedere economic (vezi proiectele de tranzit energetic din zonă, sau rutele de tranzit comercial). Cu alte cuvinte, „poziția strategică” a României poate funcționează bine, într-un fel, pentru București, dar nu prezintă o atractivitate deosebită în sens geopolitic pentru partenerii europeni. După cât se pare, legătura cu o Mare Neagră dominată de Rusia și de utilul „aliat” turc este chiar și mai puțin interesantă.
Anonimat politic
Problema și mai mare este că România se află de asemenea într-un unghi mort din punct de vedere politic-internațional: adică este un actor care pur și simplu aproape că nu există în conștiința Vestului când vine vorba de teme de apărare și politică nu doar europeană, dar chiar est-europeană. Observațiile Oanei Popescu asupra conferinței de securitate de la Munich din februarie 2016 sunt edificatoare în acest sens, deși surprind doar unul din evenimentele de pe agenda internațională.
În analize, articole, conversații, reportaje, știri de presă, dezbateri – publice și private – în forum-uri de specialitate, România nu numai că nu este reprezentată de autori/specialiști/oficiali români (care nu sunt citați de nimeni niciodată), dar nu este nici măcar prezentă ca subiect. Parcă nu există. Ocazional este menționată la „et cetera,” în enumerări ale țărilor din zonă. Și cu toată concentrarea obsesivă pe „securitatea Mării Negre” – începută cel puțin în timpul mandatului Băsescu I – România nu a avut aproape nimic de spus legat de acțiunile Rusiei în Ucraina și Crimeea, care să fie remarcat undeva în Vest, nici prin voci oficiale, nici prin vocea vreunui specialist din acest stat vecin cu teatrul de operațiuni.
Iar aici ajungem probabil la una din rădăcinile problemei: faptul că România nu are oameni angrenați în circuitul politic și de idei internațional. La nivel de oficiali și politicieni, este aproape ridicol să mai ridicăm această problemă, având în vedere cum arată clasa politică românească în general precum și nivelul prezidențial în special. Dar este important să realizăm că acest lucru chiar are consecințe pe plan internațional; poate că românii s-au resemnat cu ce se întâmplă în țară și acceptă că lucrurile tot se târăsc înainte într-un fel sau altul. Însă „în afară” chiar contează cum te prezinți, pentru că nimeni nu o sa-ți apere interesele pentru tine. Iar dacă nu te prezinți, nu exiști – și nu contezi.
În fine, la nivel de experți independenți, fie din zona academică, fie din zona think-tank-urilor (care de fapt nu prea există în România), situația e similară în privința rezultatelor (adică, prezență infimă în Vest în raport cu mărimea și potențialul României). Specialiști pe Europa de Est din think-tank-uri londoneze, de exemplu, spun foarte franc că atunci când lucrează la o analiză a regiunii și vor să aducă perspective locale știu cu cine pot să lucreze pentru un punct de vedere baltic, polonez, slovac, ungar etc – dar pentru România nu au nici un reper.
Nu ar trebui să ne mire. E o corelație directă aici cu faptul că România nu are nici o universitate în primele multe sute de poziții ale clasamentelor academice internaționale. Sau cu faptul că această țară nu e cunoscută pentru nici un think-tank autohton sau conferință internațională de specialitate – spre deosebire, de Slovacia cu GlobSec, de exemplu. Sau cu faptul că în România, subiectul apărare/securitate este în continuare extrem de opac sub aspectul informațiilor publice. Alte elemente de unicitate internațională care ar putea – cine poate ști? – explica la-fel-de-unica absență externă a României ar fi instituții precum Academia de Ştiinţe ale Securităţii Naţionale (fondată de fostul ministru Oprea) sau precum chiar principalul serviciu de informații al țării, care este și singurul militarizat din NATO și cel mai mare din UE. Oricare ar fi cauza, cert este că în România, spre deosebire de celelalte țări din zonă, nu s-a dezvoltat o comunitate independentă și conectată internațional de experți pe probleme de securitate, apărare și politică externă. Iar asta ține România în afara schimbului de idei și a jocului politic euro-atlantic.
Concluzie
România se află într-un unghi mort al politicii internaționale: este participantă la trafic, dar nu se vede nicăieri, și are un risc ridicat de accident. Aceasta nu e doar o problemă estetică, sau superficială – și nici ceva ce se poate îndrepta peste noapte. Rezultatele în politica externă, precum și statutul internațional al țării, depend numai într-o măsură relativ mică de conceptul strategic ce ghidează Bucureștiul. Aici, teoretic, lucrurile se pot schimba mai rapid dacă se renunță la ce nu funcționează și se adoptă idei noi care să țină cont de dezavantajele geostrategice ale țării.
Mult mai importantă, în special pe termen lung, este prezența și influența punctului de vedere național în capitalele și în circuitele de idei din Vest. Micul detaliu al vizitei lui subsecretarului de stat Tomasz Szatkowski la RUSI e doar un exemplu banal, de rutină, selectat din abordarea Poloniei. Comparativ, abordarea României este cel mai bine ilustrată de trimiterea la Londra a unui nou ambasador.
Sunt multe aspecte care pot fi luate în discuție cu privire la politica externă românească. Dar cel mai important este să existe cu adevărat – nu la București, ci „pe teren.”
22 mai 2016