(Articol publicat pe prima pagină a Foreign Policy România, nr. 48, septembrie/octombrie 2015)

Semnele arată că România devine un protectorat al SUA. Iar asta este cea mai bună veste posibilă. De Gabriel Elefteriu

P

olitica externă a României – și aspecte-cheie ale celei interne – a fost aproape complet preluată de către Washington D.C., dar aceasta nu este neapărat o veste proastă. Dimpotrivă, există o imensă și unică oportunitate strategică în această „alianță” debalansată: sub garanțiile de securitate americane România are o șansă de aur de a se dezvolta într-un exemplu de stabilitate și prosperitate în Europa de Est.

O revoluție strategică

Cel mai important lucru în acest moment este să se realizeze faptul că în ultimul an s-a produs o schimbare structurală drastică în „viața” României ca stat (nu ca societate), în urma conflictului din Ucraina.

Înainte de episodul Crimeea, România alunecase în ceea ce acest autor a numit la momentul respectiv (vezi „Scutul” Antirachetă și Iluzia Securității, FPR, 2013) o „iluzie a securității”,  bazată pe așteptări exagerate și eronate legate de semnificația și potențialul scutului antirachetă, în timp ce forțele armate române – singurul și adevăratul garant al securității naționale – fuseseră distruse de tăieri bugetare și subfinanțare, pe lângă corupție și management prost.

Între timp, criza ucraineană a confirmat această analiză. În fața acțiunilor militare agresive ale Rusiei și a „războiului hibrid”, „garanțiile” NATO și americane de până atunci s-au dovedit deodată insuficiente. S-a realizat subit că România (ca și statele baltice, dar mai puțin Polonia) s-ar fi aflat într-adevăr expusă, dezarmată și impotentă în cazul unui atentat direct asupra intereselor sale, pornind de la situația din Crimeea. A apărut imediat un consens asupra faptului că Articolul 5 nu ar fi chiar acea sperietoare pentru inamici, și protecție pentru cei mici, pe care au crezut-o mulți. Sloganul lui Traian Băsescu de cu un an înainte, „România a atins cel mai înalt nivel de securitate din istorie”, a început deodată să sune fals chiar și pentru atlantiștii orbiți de promisiunea securității pe gratis celebrată în 2010-2013. Buimăceala NATO și SUA, și graba lor din 2014 și 2015 de a improviza contra-măsuri au demonstrat cât de greșit și fantezist fusese sentimentul de securitate pre-Crimeea.

În cazul României, până la urmă s-a ajuns la concluzia că pentru a consolida serios apărarea acestei zone, americanii (și aliații) trebuie să facă mult mai mult: exerciții militare continue, rotații de trupe, pre-poziționări, noi comandamente și capacități de reacție rapidă etc. Efectul cumulativ al acestor acțiuni, și deciziile luate în conjuncție cu ele, au creeat o nouă realitate strategică în regiune. România a devenit ceea ce Dan Dungaciu a definit drept un limes modern, după termenul folosit de romani pentru frontierele-cheie ale Imperiului.

Acest salt de statură strategică a declanșat o nouă logică a deciziilor: nevoia de a întări apărarea zonei a dus la nevoia de a asigura stabilitatea politică, ceea ce a dus la nevoia întăririi statului de drept, cu componenta anti-corupție și așa mai departe. În noul context, s-a găsit rapid chiar și un nou ambasador american pentru postul de la București, vacant din 2012.

Protectorat Acum

Să nu ne ascundem după deget: România se află acum sub semnul unui un regim care poate fi cel mai bine descris ca un protectorat american de facto. Bucureștiul a cedat controlul asupra politicii sale externe – ceea ce e diferit față de incapabilitatea sa prealabilă cronică, deși suverană, de a avea o politică externă eficientă. Doru Lionăchescu întreba într-o ediție recentă a FPR de ce România a pierdut șansa de a adera ca membru fondator la Banca Asiatică de Investiții în Infrastructură (AIIB), și de a culege astfel acestui statut în materie de finanțare a unor proiecte de dezvoltare, când țări ca Polonia au făcut acest lucru chiar în pofida avertismentelor americane – însă răspunsul se află chiar în întrebare. România nu mai are voința și nici nu ar mai putea să acționeze în contra vreunui avertisment SUA.

Pe plan intern, politica românească este acum dominată de acțiunile DNA-ului, care este susținut și ajutat pe față de America (Victoria Nuland chiar a recunoscut public implicarea Washingtonului în „pregătirea” procurorilor români). George Maior, fostul șef al SRI și omul care a prezidat, în țară, asupra cuplării aparatului de securitate-intelligence român la sistemul americano-britanic, și asupra dezvoltării alianței româno-americane, este acum trimis (sau chemat) să gestioneze această relație direct de la Washington.

Dar esența „revoluției” strategice românești este legată de apărarea națională. Recent-publicata Strategie Națională de Apărare (SNAp) a fost criticată, pe bună dreptate, pentru că nu e de fapt o strategie, care să propună o viziune reală, scopuri și metode. Dar exact asta e și ideea: poate nici nu e nevoie – nici posibil – să ai o strategie „națională” când acel nivel de planificare ar putea foarte bine să fie acum acoperit (teoretic, desigur) de către Biroul pentru Afaceri Europene și Eurasiatice din cadrul Departamentului de Stat al Statelor Unite, mai degrabă decât de către orice instituție domestică. Iar SNAp nici măcar nu pretinde altceva: documentul indică clar ca lumina zilei că securitatea națională a României este acum garantată nu de către propriile forțe armate și propriile capabilități – așa cum orice stat suveran are întotdeauna grijă să sublinieze – ci de către NATO și protectorul său american. Paragraful 34 (îngropat undeva în mijlocul textului – pe bună dreptate) afirmă fără echivoc: „Garantul principal al securității României este Alianța Nord-Atlantică.”

Iar dacă lucrurile tot nu sunt clare, putem face o comparație de bază cu Strategia Națională de Securitate a Poloniei (2014), care la Capitolul 1, în primele paragrafe, declară în mod expres:

(Para 1) „Republica Polonă este o entitate securitară suverană care își definește în mod independent propriile sale interese naționale și obiective strategice. Acestea rezultă din experiența istorică, condițiile politice și structurale existente, ca și din capacitățile statului.”

(Para 4) „Calitatea de membru al structurilor de cooperare Euro-Atlantică și Europeană suplimentează securitatea Republicii Polone. NATO constituie cea mai importantă formă de cooperare politică și militară dintre Polonia și aliații săi.” (sublinierea autorului)

Aceasta este diferența dintre o țară care stă pe propriile picioare, cu propria armată garantând propria securitate, pe care alianțele doar o suplimentează sau întăresc; și una care își înlocuiește statutar mijloacele suverane de apărare cu garanții externe. Nu este o chestiune de „realități materiale”, ci una de abordare și principiu.

Însă, deși toate acestea sună rău la prima citire, în cazul românesc e vorba doar de un alt model, care are toate șansele de a genera rezultate cel puțin la fel de bune. Acceptarea nemijlocită a protectoratului american, precum în SNAp, este o veste excelentă. Pentru prima dată, acum există claritate strategică și o poziție fermă pe care să se construiască viitorul României.

România contează – în sfârșit

Mulți au deplorat această situație și pierderea de facto de suveranitate – sau mai bine zis, pierderea libertății de acțiune. Cuvântul „colonie” apare de multe ori. Și este adevărat că pentru o țară cu profilul României, o politică externă mai balansată – ceea ce premierul Victor Ponta a încercat să promoveze cu China, de exemplu – este naturală și teoretic chiar ideală, dar logica post-Crimeea o face imposibilă acum.

Însă asta e departe de a indica vreun tip de „aservire”. SUA investesc acum foarte mult capital politico-diplomatic și resurse militare în această zonă. România a devenit un element indispensabil în noua arhitectură strategică pe care se bazează mai nou credibilitatea Americii. Probleme apărute aici pot să ducă la prăbușirea întregului eșafodaj defensiv estic. SUA nu-și (mai) pot permite să „piardă” România. Iar cu acest interes-cheie american de partea sa, România poate căpăta o statură mai înaltă în Europa și în lume. Aceasta este o putere extraordinară în mâinile Bucureștiului – doar să o realizeze. Așa că, ce-i de ne-plăcut?

Americanizare sau nimic

Cu SNAp 2015, România a trecut de punctul fără întoarcere în autodefinirea sa strategică. Nu mai poate pretinde că își poate gestiona singură existența internațională. De acum, interesul României este să se asigure că alianța cu SUA este totală. Bucureștiul trebuie să meargă până la capăt. Trebuie să îmbrățișeze protectoratul american și să-l folosească pentru a se dezvolta – și, în timp, pentru a ieși din el. Acesta este singurul „proiect de țară” disponibil.

Necesitatea primordială este ca relația americană să fie gestionată și folosită la maximum. Aceasta înseamnă ridicarea prezenței și „conectivității” românești în Washington la un cu totul alt nivel; România trebuie să devină un partener și sfetnic de încredere și la Washington, nu numai la București. Statutul de aliat nu aduce „automat” vreun fel de influență reală în Congres sau la Casa Albă; ea trebuie câștigată – acolo, pe „teren.” Altfel Bucureștiul va rămâne mereu un pion îndepărtat care doar execută. Această mișcare în D.C. trebuie acompaniată de deschiderea completă a țării, acasă, către influența americană, fără rezerve. Axa Washington-Londra-București trebuie revigorată și ferită de efectele colaterale pe care le-ar putea avea o prioritizare inoportună a relațiilor cu Paris și Berlin. Relația cu Marea Britanie s-ar putea să fie din ce în ce mai importantă în următorii ani, iar în contextul efortului Londrei de a reforma Europa (forțat de referendumul din 2016 sau 2017), președintele Iohannis are o ocazie perfectă de a ajuta și îndatora. România chiar trebuie să meargă pe drumul pe care și l-a ales; vechile tradiții ambivalente ale diplomației românești pot să ia o pauză.

Acasă, pot exista răsplăți reale, pe termen lung, dacă România va exploata complet această oportunitate. O garanție americană puternică de securitate – față de „parteneriatul” subțire practic de până acum – creează condițiile pentru deschiderea țării către globalizare și devoltare internă efectivă. Ceea ce ține România în urmă este faptul că e atât de întoarsă spre sine și nesigură pe sine, închisă și închistată, fără un concept adevărat de libertate, cu vederi nereformate și intolerante, prezentate drept „tradiționale” sau chiar apărate ca parte din „identitatea” națiunii. O îmbrățișare americană este cea mai bună ieșire din această capcană permanentă, iar acest protectorat politic și defensiv este baza pe care se poate (re)construi totul.

Însă asta necesită adevărate noi idei politice în România, centrate pe soluții de piață liberă pentru probleme de politici publice, și folosirea inovației – inclusiv în zona tehnologiilor politice – pentru a recupera în salturi distanța față de țările dezvoltate; e prea târziu pentru o abordare liniară. Iar dacă România se va conecta serios la know-how-ul capitalist american și va adopta – inclusiv prin legislativ – abordarea antreprenorială care funcționează acolo și care a făcut America mare, atunci va putea deveni un adevărat pol de prosperitate. Nu este vorba neapărat de aplicat sau imitat „modele” – ci de adoptat metode și principii. Un program de americanizare ar putea fi asumat mai mult sau mai puțin oficial, și implementat și condus inclusiv de din ce în ce mai numeroșii români educați în SUA și în vest în general. Nu este mult de pierdut.

În final, și foarte important, România trebuie să-și ațintească privirile ferm spre viitor, în loc de a contempla trecutul și de a alerga visuri romantice de „reunificare”. Un viitor excelent pentru cetățenii unei țări sărace din unul dintre cele mai periculoase locuri ale planetei nu se poate construi pe romantism. Iar faptul că acest fel de idei – complet împotriva oricărui interes național, și disociate de orice simț realist (și de bun simț) – sunt pedalate inclusiv de mulți și foarte vocali „experți euro-atlantiști” auto-declarați arată exact faptul că România (în afară, probabil, de nivelul CSAT-ului) nu este deplin conștientă de ce face sau vrea să facă. Poate beneficiul cel mai mare al unei simbioze româno-americane ar fi dezvoltarea unei astfel de conștiințe.

Sub această umbrelă de securitate americană, România va avea de asemenea și o șansă perfectă – și timpul necesar – de a-și construi o armată puternică. Acesta este, de fapt, avantajul-cheie. Numai un program național de reînarmare în care și America este puternic investită (strategic, politic și economic – toate împreună) mai poate restaura, în primă fază, capacitatea defensivă a țării. Devenind indispensabilă strategic, România poate acum să facă pasul de la statutul de client de rând (care „beneficiază,” din entuziasm propriu, de contracte precum F-16) la cel de client și partener privilegiat, ca alți aliați strategici ai SUA din Asia sau Orientul Mijlociu. Inclusiv mult-discutata refacere a industriei naționale de apărare nu se poate realiza – realist și în timp util – în afara unei formule româno-americană bazată pe offset-uri tehnologice consistente și pe mecanisme de finanțare eficiente și echitabile. Acestea devin pot deveni posibile cu adevărat, la scara necesară României, și în condițiile actuale de slăbiciune a țării (două considerente care fac diferența față de cazul Polonez, de exemplu), numai în contextul ducerii relațiilor politice cu SUA la următorul nivel, și de asemenea în condiții de cvasi-exclusivitate. Protectoratul american oferă – în mod nesperat – cadrul necesar.

Proiect de țară à la Suisse  

În final, obiectivul strategic ultim trebuie să fie atingerea unui „statut elvețian”: un stat român care este prosper, bine apărat, util tuturor și neutru. (Structura federală și democratică elvețiană poate, de asemenea, să fie o inspirație în viitor, oricât de neobișnuită ar fi ideea.) Argumentul principal este că pentru o țară ca România cea mai puternică și sigură situație strategică este neutralitatea (puternic) armată – un țel distant deocamdată. Partea „armată” îi face pe adversari să se gândească de două ori înainte să atace; în timp ce „neutralitatea” le reduce motivele de a face asta în primul rând, și oferă flexibilitate diplomatică maximă.

„Opțiunea elvețiană” (comparația este noțională, nu literală) este, pe termen lung, și singura cale rezonabilă și win-win de ieșire din această puternică relație de dependență față de SUA. Până la urmă, acest protectorat american nu poate fi considerat din perspectivă românească decât o situație temporară – chiar dacă asta ar putea însemna decenii, cât ar putea dura noua fază de confruntare cu Rusia. Este o cale de a rezolva niște probleme, o strategie; nu o renunțare definitivă. Dezideratul național va fi întotdeauna acela de recuperare completă a suveranității, atunci când se va putea face în condiții favorabile.

De cealaltă parte, și America va avea, eventual, nevoie de un scenariu de „exit” dintr-o regiune în care până anul trecut nu planificase să devină atât de implicată, și în care ar prefera să nu toarne atâția bani și resurse. Din acest punct de vedere, o Românie care și-ar putea asuma singură responsabilitatea pentru propria apărare (în termeni reali) – și, chiar mai bine, o Românie puternic occidentalizată dar care ar deveni confortabilă geopolitic și pentru Rusia, printr-un eventual statut de neutralitate, eliminând astfel din tensiunile Est-Vest – ar fi o soluție superioară din punct de vedere american.

O nouă generație politică – măcar de consilieri, dacă nu în principal de politicieni – trebuie să gestioneze această „epocă americană” care începe în istoria României. Primul lucru necesar este autoîncrederea; aceasta vine din a ști ce încerci să faci, și de ce.

Concluzie

România nu a contat pentru nimeni și nicăieri, de decenii. Acum, însă, e cu adevărat importantă — și aceasta îi dă o putere reală care compensează pentru pierderea de flexibilitate politică. SUA nu își mai pot permite să „piardă” România.

Beneficiile sunt clare – acesta este un protectorat benign și o adevărată oportunitate pentru țară. Dar, vorba aceea, Dumnezeu îți dă, dar nu-ți pune și-n traistă. Fără o politică de angajament și „valorificare” din partea română, acest potențial va fi irosit – iar când relațiile dintre Vest și Rusia se vor normaliza, mai devreme sau mai târziu, într-o epocă post-Putin, România se va găsi și mai expusă revanșismului adversarilor actuali.

Obsesiva căutare a unui „nou proiect național” se poate opri aici, inclusiv pentru că nu a mai rămas mult loc de manevră. Protectoratul american va ajuta la concentrarea minților, în România. Iar privind departe în viitor, România trebuie să-și fixeze ca scop strategic să devină un fel de „Elveție a Estului.” Aceasta este situația ideală pentru state ca România.

Două mari cerințe vin la pachet cu toate acestea: adâncirea și extinderea parteneriatului; și folosirea lui pentru a genera noi idei și politici în România, prin import nemijlocit de metode (și chiar modele) americane. Este cea mai bună șansă de a infuza România cu sensul adevărat al noțiunilor de „deschidere” și „libertate” de care are atâta nevoie. Felul în care a evoluat relația cu America, mai ales post-Crimeea, a eliminat calea de mijloc dintre opțiunile de viitor ale României.

În final, nu trebuie să fii „pro-American” pentru a recunoaște avantajele acestei noi forme de protectorat. Dar dacă ești, s-ar putea să le și înțelegi.