(Articol publicat pe blogul meu de pe adevarul.ro, februarie 2015)
Unul dintre primele angajamente oficiale ale noului preşedinte al României a fost acela de a prezenta o nouă Strategie Naţională de Apărare (SNAp) în termen de 6 luni. E un demers firesc, ca şi pentru fiecare nouă administraţie din multe alte ţări, inclusiv Statele Unite, Marea Britanie sau Franţa.
Este de asemenea un demers de importanţă fundamentală în special în anul de graţie 2015 şi în special pentru România – dar profund ignorat în spaţiul public. Iar ignoranţa înseamnă evitarea în continuare a unei dezbateri de fond pe chestiuni naţional-strategice, iar fără dezbatere rezultatul este în cel mai bun caz, prost – iar în cel mai prost caz, autodistructiv.
Însă despre ce e vorba?
Conceptual, SNAp nu este „încă o strategie“ oarecare, ci este cea mai înaltă expresie a gândirii de Stat. Este planul călăuzitor, cu autoritate supremă, pentru direcţia şi identitatea naţională în materie de securitate şi poziţionare externă. Şi este cel mai apropiat lucru de acel concept nedefinit dar atotprezent în spaţiul public – „proiectul de ţară“.
SNAp funcţionează pe două planuri principale:
1) oferă o viziune despre identitatea şi rolul ţării în lume (mai specific, în regiune în cazul ţărilor mai mici);
2) fixează obiective, priorităţi şi direcţii generale de atingere a acelor obiective, în anvelopa resurelor disponibile (şi inclusiv dezvoltarea acelor resurse).
Deci un plan al SNAp ţine de lucruri intangibile, de idei naţionale (ceea ce-i dă caracterul unic); iar celălalt este despre lucruri foarte concrete care trebuie enunţate clar.
SNAp e importantă pentru trei audienţe principale: propriul popor şi societate; instituţiile statului; partenerii externi. În raport cu naţiunea şi societatea, SNAp fixează nivelul şi limitele aspiraţiilor naţionale: cine suntem şi ce vrem, ce ne propunem ca ţară, cum ne vedem rolul în Europa şi de ce nu, în lume. E cea mai bună ocazie pentru a oferi ceva nou dincolo de „România, membru de nădejde al UE şi NATO“ şi de o listă automată de valori democratice la care, nu-i aşa, subscriem cu toată tăria – dar al căror rol şi loc în democraţia românească (şi din perspectiva securităţii) încă nu a fost articulat complet şi explicat de niciun lider modern. Balanţa dintre obligaţiile (impuse şi autoimpuse) faţă de parteneri, şi interesul naţional (apropo, oare ce e asta?) poate merită de asemenea discutată, având în vedere că e mult loc pentru o viziune mai pozitivă (ca să nu spunem „curajoasă“, cuvant care îi sperie pe politicieni).
În al doilea rând, în raport cu instituţiile de stat, acestea îşi întemeiază toate deciziile strategice practice luate la următoarele niveluri, pe direcţiile şi argumentele conţinute în SNAp. O SNAp eficientă prioritizează alocarea resurselor şi atenţiei, explică ce este mai important şi mai puţin important, şi de ce. Nu este doar o recitare de „factori de risc“. Instituţiile apoi planifică şi acţionează în consecinţă (vorbim de liniile generale), obligate de regulamente şi proceduri interne să îşi alinieze activitatea cu liniile trasate de SNAp. O indicaţie clară în SNAp că securitatea maritimă e de prioritate maximă şi că România trebuie să devină o putere navală în Marea Neagră (un exemplu la întâmplare) va obliga în principal la investiţii crescute în acest domeniu şi la reduceri compensatorii în alte domenii. Nimic din SNAp nu este fără consecinţe (teoretic), întrucât fiecare prevedere obligă la acţiune sau cel putin creează premisele şi baza legală pentru o acţiune. De aceea, de exemplu, scandalul din jurul declarării în SNAp 2010 (cea curentă) a presei ca vulnerabilitate naţională, a fost deplin justificat. (Despre SNAp 2010 mai în detailu, într-o postare viitoare).
Atunci când se pune problema unor decizii majore legate de alocări de fonduri pentru anumite programe naţionale de înzestrare (de exemplu), sau selectării anumitor capabilităţi dintr-o multitudine de opţiuni, SNAp ar trebui să funcţioneze ca un ghid măcar pentru întrebările de bază. De exemplu, ‘ce dorim să poată să facă forţele aeriene?’, ceea ce ajută apoi la determinarea altor factori caracteristici în cadrul discuţiilor mai specializate la nivelul MApN. Dar fără direcţii de referinţă dintr-o SNAp clară, se derapează (citiţi şi ‘se pot impune’) relativ uşor în decizii logic-dubioase precum achiziţia F-16.
Nimic nu ilustrează acest punct mai bine decât discuţiile generate de recentul Pact pentru Apărare. A apărut deodata perspectiva viitoare a unei ‘găleţi’ de bani pentru Apărare, urmată imediat de diverse opinii despre ‘ce trebuie să cumpărăm’ – dar fără prea multe argumente solide despre ‘de ce’ trebuie una şi nu alta – şi într-adevăr, dacă trebuie să cumpărăm echipamente majore noi sau să investim în alte lucruri mai urgente (capacitatea militară nu ţine numai de tehnica de luptă). Sugestiile pentru industria de apărare iarăşi sunt mai mult în termeni de ‘refacere/reconstrucţie’ decât ‘reformă/inovare’, deoarece aceasta din urmă necesită evident corelarea cu o viziune strategică pentru apărare (pe care încă o aşteptăm).
Atât din cauza modestei SNAp 2010, cât şi din cauza absenţei unei dezbateri publice consistente, informate şi variate pe teme de securitate naţională, la ora actuală nu există nici o evaluare clară a riscurilor concrete pe care le avem de înfruntat. Nu e clar la ce nivel putem/ar trebui să fixăm nivelul aşteptărilor faţă de Forţele Armate Române, practic vorbind. La ce fel de scenarii/ce tip şi nivel de agresiune trebuie neapărat să putem face faţă prin puterile noastre (fără alt ajutor) şi pentru cât timp – acum. La ce scenarii ar trebui să putem face faţă în 5 ani. Ce situaţii trebuie evitate cu orice preţ, cât ne putem baza pe aliaţi şi pe care din ei etc. E mai important să investim mai mult în forţele navale, terestre sau aeriene (de exemplu)? Sau în infrastructură şi logistică? R&D? Poate avem absolut nevoie de rachete balistice? Poate nu! Dar de ce?
La întrebarea „De ce?“ ar trebui să răspundă în primul rând SNAp, în linii generale dar esenţiale. Planurile de multe ori se schimbă în timp, socoteala de acasă nu se potriveşte mereu cu cea din târg – dar măcar poate fi pe aproape, şi în mod cert ştii cum să ajungi la târg. SNAp 2015 este o ocazie de a ieşi din lungul nostru anonimat geopolitic, de a formula o viziune pozitivă, curajoasă, ambiţioasă pentru România.
În al treilea rând, în raport cu planul extern, SNAp este o „declaraţie de intenţie“ citită atent atât de parteneri cât şi de adversari. Toţi aceştia caută să discearnă din obiectivele, priorităţile, tonul şi mai ales analiza regională prezentate în SNAp, direcţiile şi comportamentul pe care-l va avea România în următorii 5 ani pe scena internaţională – şi cum va arăta la finalul acestei perioade în termeni de capabilităţi. Unii sunt atenţi la semne de curaj, alţii la cele de slăbiciune – deşi fiecare denotă opusul pentru cealaltă parte. Şi îşi vor ajusta propriile planuri şi politici strategice faţă de România, în consecinţă. Strategia e o confruntare viitoare decisă în prezent, aşa că e important de reţinut că SNAp are consecinţe concrete în plan extern, chiar daca nu vizibile la suprafaţă. Un mesaj conceput cu grijă poate influenţa comportamentul celorlalţi într-un mod favorabil României, şi poate evita reacţii (şi neînţelegeri) adverse. Tonul poate să transmită hotărârea de a acţiona, sau poate să fie evaziv şi indecis. De exemplu, la un capăt al spectrului pot fi indicaţii robuste legate de intenţiile României în Moldova (oricare ar fi ele), iar la celălalt subiectul poate fi menţionat doar în trecere.
De multe ori, nu doar în România dar şi în multe alte ţări, chestiunile sensibile politic sunt evitate; nu are rost să creezi complicaţii, şi de asemenea de multe ori nu are rost să te legi puternic, politic vorbind, de o anumită direcţie de acţiune. În acelaşi timp, chiar acest lucru în sine transmite un mesaj cu privire la importanţa pe care o dai anumitor lucruri.
În final, Strategia Naţională de Apărare e un document capital, care merită atenţia intensă a opiniei publice. Este un document care trebuie să balanseze mai multe lucruri în acelaşi timp, şi care are efecte concrete în plan intern şi extern. Dar în primul rând, este o oportunitate-cheie în mandatul acestui preşedinte de a lua (sperăm) în dezbatere întrebări fundamentale legate de securitate şi apărare, aliaţi şi adversari; despre rolul României în regiune şi în lume, despre unde vrem să ajungem. Calitatea strategiei care ne determină viitorul începe cu calitatea întrebărilor pe care le explorăm.
SNAp 2015 este o ocazie de a ieşi din lungul nostru anonimat geopolitic, de a formula o viziune pozitivă, curajoasă, ambiţioasă pentru România. De acolo pleacă totul. Şi este ceea ce foarte mulţi aşteaptă de mult timp.
19 februarie 2015