(Articol publicat pe blogul meu de pe adevarul.ro, noiembrie 2015. The original English version is here.)

Conflictul din Siria și valurile de refugiați, capacitatea teroriștilor de a lovi în centrul marilor metropole europene, și ‘umbra ursului’ în flancul estic al NATO, sunt cele trei mari axe de alarmă — uneori, isterie — cu privire la securitatea Europei, unite sau nu, Schengen sau nu. Urmează sfârșitul civilizației noastre, așa cum o știm? Poate, dar cel mai probabil nu va fi din aceste cauze, dacă problemele sunt abordate cu calm, fără filtre ideologice, și cu disponibilitatea de a acționa efectiv.

P

rimul ministru britanic a expus joi 26 noiembrie în parlament cazul pentru extinderea din Iraq în Siria a atacurilor aeriene ale RAF impotriva ISIL; în timpul sesiunii de dezbatere David Cameron a raspuns la 103 întrebari din partea membrilor. Înainte de dezbatere, joi dimineata, primul ministru a publicat un răspuns scris (35 pagini) la un raport anterior al comisiei afacerilor externe care se pronunțase împotriva acțiunii militare în Siria.  Documentul primului ministru răspunde în detaliu punctelor raportului parlamentar și expune abordarea — strategia — pe care guvernul o are în vedere în raport cu problema siriană.

Pe scurt, David Cameron a argumentat că ISIL este o amenințare directă pentru UK care trebuie atacată direct, și că nu face nici un sens militar ca avioanele britanice care în prezent atacă ISIL în Iraq să se întoarcă din drum cand ajung la granița siriană; că acum cadrul legal pentru acțiune în Siria este mult mai solid, dupa rezolutia UNSC; că UK are o datorie de a sprijni un aliat (Franța) care a fost atacat; și că atacurile aeriene sunt parte a unei strategii mai largi, care include un proces politic — negocierile de la Vienna — care să asigure în final un guvern funcțional (fără Assad), și un viitor proces de reconstrucție post-conflict (în care UK va investi cel puțin £1bn). Două lucruri foarte bine articulate de către primul ministru au fost faptul că nu putem aștepta până se încheie procesul politic pentru a lua aceste masuri militare; și că în esență strategia propusă are ca primă prioritate lupta împotriva ISIL (deci nu lupta împotriva lui Assad), pentru că nu poți avea un proces politic de succes cat timp integritatea țării nu este (re)asigurată.

Cel mai probabil, aprobarea atacurilor aeriene britanice în Siria va fi supusă votului parlamentului săptămâna viitoare; și cel mai probabil guvernul va câștiga votul, deși este încă rezistență puternică din partea opoziției laburiste (care vara asta a ajuns în mâinile unor trotskysti ultra-pacifiști). Prezentarea lui Cameron a fost un model de cum se fac aceste lucruri într-o țară democratică, și toate semnalele sunt că deja a înclinat decisiv balanța votului.

Este de asemenea adevărat că nu numai extrema stângă a politicii britanice e împotriva acțiunii militare; sunt (erau?) și destul de mulți rebeli conservatori. Motivele sunt complexe, dar ca întodeauna se împart în două mari categorii: dubii de natură strict morală și ideologică (adică, ‘de principiu’); și dubii de natură practică, cu privire la fezabilitatea acțiunii propuse de guvern (cât de eficientă poate fi, dacă ‘merită’ riscul sau nu). Partea ideologică e complicată și oricum probabil nu interesează prea mult în România; dar partea practică poate fi relevantă.

Argumentul sceptic este ceva de genul: ‘situația în Siria este foarte complicată (mai ales cu intervenția Rusiei etc); loviturile aeriene cu câteva avioane nu pot avea mare efect; ISIL nu poate fi distrus fără o campanie terestră, și pentru asta nu ne putem baza decat pe forțe locale, dar acestea sunt ori prea fragmentate, ori prea slabe, ori prea radicale, ori ‘prea kurde’ (din perspectiva turcă) etc; și bineînțeles, ce facem cu Assad?’. Există și forma isterică a argumentului sceptic, care vede o invazie de imigranți în Europa care nu poate fi controlată (deci ne așteaptă islamizarea în masă), pe de o parte; și un val de atentate teroriste în Europa, de asemenea incontrolabil (deci ne așteaptă uciderea în masă), pe de alta parte; ambele fiind, desigur, legate între ele. Cireașa de pe tortul apocaliptic este Rusia care abia așteaptă să invadeze țările Baltice sau restul Ucrainei (de Moldova ce să mai vorbim), care e cu degetul pe trăgaciul nuclear, și care face jocurile în Orientul Mijlociu.

Evident, toate astea sunt bazate pe niște probleme reale. Dar trebuie să menținem un simț al proporției, și să abordăm lucrurile cu mai mult sânge rece și în perspectivă mai largă.

Campania anti-ISIL

David Cameron a pus punctul pe i: ordinea corectă de rezolvare a situației este (1) distrugerea ISIL; (2) un nou guvern sirian fără Assad; (3) reconstrucția Syriei. Strategia ca proces este în primul rând o chestiune de stabilire a priorităților în linii mari (ceea ce, apropo, explică situația în care e România în general, pe toate planurile), și până acum nu a existat o articulare clară a ordinii acestor obiective în Siria. Toate opțiunile erau pe masă și aveau adepții lor: ba să ne concentrăm întâi pe Assad; ba să încercăm să facem totul simultan, dar foarte treptat și încet; ba să-i lasam pe alti să facă ce vor/pot; etc.

Desigur că intervenția Rusiei a ajutat la această clarificare, dar probabil aceasta ar fi fost oricum concluzia finală a Vestului. În plus, logica noii faze a conflictului nu va fi una a unei alianțe cu Rusia în sensul prietenos al termenului, ci în sensul unei colaborări punctuale, militare, în teatrul de operațiuni. Asta ca răspuns temerilor față de o legătură directă între povestea siriană și povestea ucraineană, în sensul unor eventuale ‘trocuri pe sub masă’ sau mai stiu eu ce alte fantezii. Faptul că această colaborare militară (și alte evenimente neprevăzute) pot duce teoretic la o oarecare schimbare a ‘atmosferei’ între Rusia și Vest (în sens pozitiv), este foarte posibil și dezirabil; dar nu cu mult mai posibil decât ideea că acordul nuclear cu Iranul a schimbat sau va schimba radical, peste noapte, datele poziționărilor strategice reciproce dintre Vest și Iran.

Cu privire la eficiența campaniei aeriene Aliate, aceasta nu poate distruge ISIL de una singură, dar nici nu e nesemnificativă. Ofensiva inițială a ISIL de anul trecut, atât în Siria (în special în zona Kobane) cat și în Iraq, a fost oprită cu sprijinul decisiv al aviației Aliate (în principal americane). De atunci și până acum, 30% din teritoriul ocupat de ISIL în Iraq a fost recuperat de forțele Peshmerga, inclusiv nodul strategic Sinjar, în nord; totul, din nou, cu sprijin Aliat permanent din aer — fără a mai vorbi de logistică, armament, antrenament, poate și trupe speciale — atât prin bombardamente cât și prin ISR. Este la modă să se scoată în evidență numarul comparativ mic de avioane/drone Aliate implicate în aceste operațiuni, și numarul mic de atacuri (RAF a ajuns la un total de 1,600 de misiuni în Iraq, și doar 360 de atacuri la sol). Ceea ce nu e la fel de vizibil precum aceste statistici, este efectul și maniera în care sunt folosite aceste resurse militare. Capacitățile de pregătire informativă a misiunilor (culegerea de informații) sunt…impresionante, cel puțin; țintele sunt alese pentru a produce efecte maxime (depozite de armament, tuneluri și buncăre (da, se știu unde sunt), posturi de comandă și comandanți individuali etc). În plus, evitarea efectelor colaterale (UK dispune de poate cel mai precis tip de rachetă pentru acest gen de misiuni, Brimstone) nu e un moft ci o necesitate operațională în sensul mai larg al razboiului de propagandă care acompaniază lupta efectivă.

În fine, ideea este că și un numar relativ mic de atacuri aeriene, dar foarte eficiente și bine integrate cu operațiunile aliaților de la sol, poate avea (și are) efecte semnificative. Dincolo de toate astea, rămâne realitatea că Vestul are resurse pentru a intensifica această campanie aeriană — și am văzut de curand că americanii pot, dacă vor, să atace și infrastructura și transportoarele de petrol ale ISIL. Problema, ca de obicei, este, la baza, de natură politică, unde lucrurile devin foarte complicate. Dar o problema politică are întotdeauna o soluție politică, și în acest sens lucrurile se pot mișca înainte, iar acum într-adevăr se fac noi eforturi pentru asta.

Cu privire la rolul Rusiei, nu are nimeni nici o iluzie despre obiectivele cu care a intrat Putin în Siria, și care sunt în ordine inversă decat viziunea lui Cameron: (1) sprijinirea lui Assad; (2) distrugerea ISIL. Logica Moscovei este că o prabușire a regimului Assad ar garanta triumful ISIL în Siria sau în cel mai bun caz ar dezlănțui un război total pe întregul teritoriu al Syriei, fără nici o posibilitate de oprire, și cu consecințe incalculabile. Singurul argument serios care se poate opune acestei logici, singura alternativă, ar fi ideea că acea colecție asortată de rebeli sirieni anti-Assad ar putea: (a) înfrânge regimul; (b) înlocui regimul și continua o formă stabilă de administrare a zonelor non-ISIL — și totul făcut într-o formulă non-Islamistă care să evite sectarianismul; (d) în tot acest timp, să lupte și împotriva ISIL și să nu-i lase pe jihadiști să interfereze cu această tranziție dinspre regimul Assad spre un regim rebel. Ce poate merge prost cu planul ăsta?

Tocmai pentru că logica Moscovei are totuși niște merite, pe care le văd din ce în ce mai mulți în Vest, dar și pentru că misiunea e foarte dificilă inclusiv pentru Rusia, există o bază serioasă pentru negocierea unei abordări comune și pentru anumite compromisuri. Cred că este greu de afirmat, în mod credibil, că scopul de bază al intervenției rusești în Siria a fost ori un fel de ‘truc’ strategic pentru a prelua ‘inițiativa’ față de Vest și a ieși din izolarea internațională etc; ori/și menținerea lui Assad cumva din ‘prietenie’ și pentru a securiza bazele navale rusești din Siria. Acestea sunt efecte incontestabile ale mișcării lui Putin, și în mod clar au fost factori majori în procesul decizional. Dar de ce este total inacceptabilă ideea că scopul de bază și final ar fi putut fi, în mod real — chiar dacă rezervat etapei secundare a strategiei rusești — lupta împotriva ISIL?

Este cumva credibilă ideea că Putin și marele stat major rus nu au facut o evaluare foarte realistă a riscurilor care decurg din trimiterea unei forțe expediționare considerabile la mare distanță de granițele naționale, fix în mijlocul celui mai periculos cuib de viespi care există la ora actuală oriunde pe glob? Și în ce context: cu economia națională pe butuci, cu conflictul ucrainean în stand-by, și într-o confruntare ‘rece’ cu NATO care se întăreste — greu, încet, frustrant, insuficient, dar per total dă cu plus. Și cu ce precedent: o intervenție sovietică în Afghanistan în anii ’80 care a traumatizat o întreagă generație de militari ruși (care acum este la comandă), dar care, spre deosebire de Siria, a avut loc ‘next door’, în apropierea granițelor sovietice cu linii majore de comunicație care nu treceau prin teritoriul unui stat NATO (Bosforul Turciei, în cazul prezent). Și, în final, cu ce miză: credibilitatea militară a Rusiei, adică exact cheia de bolta a regimului Putin — pentru că exista multe scenarii cu risc mare de a se întampla, care pot duce la un ‘eșec’, pierderi masive sau chiar dezastru, fie pentru unitățile rusești din Siria, fie în sens larg al unui conflict cu NATO născut exact din genul de incident precum cel cu avionul doborat de turci de curând.

Oricum ai lua-o, oricum ai măsura-o, intrarea în Siria este un risc imens asumat de Kremlin. Atunci de ce s-o faci? Din două, una: ori dintr-o ‘eroare’ de calcul al riscului; ori pentru că ai un motiv serios, dar extrem de serios. ‘Eroarea’ cred că poate fi scoasă din calcul, având în vedere că strategii ruși ne dovedesc din 2014 încoace (cel puțin) că numai miopi și incompetenți nu sunt. Așa că ajungem de unde am plecat, în această secțiune: care e scopul de bază al Rusiei în Siria. De dragul lui Assad și al unor baze navale? Calculul risc/beneficii nu justifică ipoteza. (Un argument popular este că Rusia a vrut să-și demonstreze loialitatea față de aliatul său Assad — dar nimeni nu avea vreo îndoială în legatura cu asta, dupa aproape cinci ani de razboi sirian și susținere masivă din partea Moscovei, deci ideea e un non-starter.) Ca o manevră strategică de a sparge impasul ucrainean și izolarea internațională? Calculul e și mai slab în cazul acesta. Suferea Rusia chiar așa crunt de pe urma ‘izolării’, sau a devenit acum peste noapte placa turnantă a politicii mondiale, ca să se justifice riscul sirian? Pur și simplu, nu. Pentru Rusia ca stat, așa-zisa izolare diplomatică era în primul rând parțială (doar din partea unor state Vestice); în al doilea rand, nu împiedica în nici un fel major deciziile și acțiunile sale internaționale; în al treilea rând, intervenția în Siria nu a schimbat și nu va schimba semnificativ datele problemei (excluderea din G7 continuă; sancțiunile continuă; confruntarea cu NATO continuă, etc), în ciuda delirului din presa mondială (vezi topuri ale „oamenilor puternici” ai planetei) și chiar din comentariatul de specialitate. (În eșaloanele de decizie ale marilor puteri se operează cu realități, nu cu percepții.) Și probabil ar fi fost alte metode mai putin dramatice și riscante de a face ceva în legatura cu ‘izolarea’ decât să-ți trimiți armata în Siria. Iar pentru Putin personal, ‘izolarea’ chiar nu îl afecta deloc, popularitatea sa în Rusia era oricum stratosferică.

Rămâne posibilitatea ca Rusia să-și fi luat acest risc mai degrabă dintr-o îngrijorare reală față de ISIL și terorismul islamic în general, decât față de Assad în special. Nu este ceva chiar asa fantezist. Se trece usor cu vederea faptul că cea mai mare problemă de securitate a Rusiei dupa Razboiul Rece a fost insurgența islamistă din Cecenia, nu extinderea NATO. Nimeni nu știe mai bine ce înseamna asta și care este pericolul, decât Putin însuși — pentru că el și-a asumat personal a doua campanie din Cecenia la sfarșitul anilor ’90. Cele mai groaznice atentate teroriste din Rusia — Beslan, teatrul din Moscova etc — au fost opera islamiștilor. Rusia are o populatie de approximativ 20 milioane de musulmani (14% — unul din șapte ruși se roagă lui Allah), iar cu o comunitate de vreo 2-2.5 milioane de musulmani (aproape cât toată populația musulmană din UK), Moscova este cel mai mare oraș „Islamic” dintre Atlantic și Urali (Europa geografică); Parisul e pe locul doi, cu 1.2-1.7 milioane. În septembrie anul acesta, Putin a inaugurat în Moscova – împreună cu Erdogan, apropo – cea mai mare moscheie din Europa, vorbind despre contribuția Islamului la istoria și cultura rusă etc. Ideea că Rusia funcționează dupa diverse doctrine bizare și aproape mistice, ca ‘eurasianismul ortodox’ lui Dughin, e bună de cancan – dar realitatea cu care se confruntă guvernul rus acasă e diferită. Adevărul este că cele mai mari ‘probleme cu musulmanii’ (în limbaj colocvial) pe care le-ar putea avea o țară europeană (Franța, de exemplu), pălesc în comparație cu situația pe care trebuie să o gestioneze Kremlinul în Rusia, și cu potențialul extremist de acolo. Ideea că Putin și staff-ul său ar vedea o amenințare la securitatea națională a Rusiei, reală și foarte serioasă, într-un califat terorist la sud de Caucaz, nu e deloc de neconceput. Problema e agravată de resursele și tehnica insuficiente și inadecvate ale serviciilor de siguranță internă rusești; Rusia nu are capabilitățile tehnologice de monitorizare și analiză disponibile Vestului (cel putin nu la scara necesară). Chiar și dacă le ai, ceva ca Paris tot se poate întampla — cu cat mai mult în Rusia? Desigur, mai e și amanuntul ‘mărunt’ că aproximativ 2,000-2,400 din luptătorii străini din rândurile ISIL provin din spațiul rusesc, cu Rusia între primele trei țări-sursă de jihadiști — și ard de nerăbdare să demonstreze în orașele rusești ce au învățat în Siria.

Concluzia aici este că atunci când privim la eforturile internaționale anti-ISIL din Siria, este foarte important să avem niște ipoteze (certitudini nu putem avea niciodată, fără informații clasificate) credibile în legătură cu scopurile părților din conflict. Reluând ce ziceam mai sus, Rusia foarte probabil are un interes real în degradarea masivă și în final distrugerea ISIL; aici e o convergență cu interesul din ce în ce mai cristalizat (și sprijinit politic) al Vestului, de concentrare în primul rând pe ISIL, ceea ce reprezintă un progres. Dar cooperarea cu Rusia va rămâne extrem de punctuală.

Asigurarea securității și stabilității zonei EU/NATO

Valurile de refugiați, capacitatea teroriștilor de a lovi în centrul marilor metropole europene, și ‘umbra ursului’ în flancul estic al NATO, sunt cele trei mari axe de alarmă — uneori, isterie — cu privire la securitatea Europei, unite sau nu, Schengen sau nu. Urmează sfârșitul civilizației noastre, așa cum o știm? Poate, dar cel mai probabil nu va fi din aceste cauze, dacă problemele sunt abordate cu calm, fără filtre ideologice, și cu disponibilitatea de a acționa efectiv.

Refugiații. Deserviciul făcut securității europene de decizia lui Angela Merkel de a invita în Germania practic pe oricine poate trece marea într-o barcă „aranjată” de rețele de traficanți, este major dar nu letal. Europa va supraviețui (deși unele lucruri s-ar putea să se schimbe puțin, în anumite zone, orașe) unor sute de mii, chiar mai mult de un milion, de refugiați. Condiția este ca aceasta politică iresponsabilă să se oprească, și ca să existe aranjamente adecvate pentru gestionarea acestor oameni. Soluția optimă este abordarea britanică (din nou…), care este de a prelua refugiați direct de la sursă, din taberele de refugiați din jurul Syriei. Sunt două avantaje: (1) o triere mult mai serioasă, în două faze (o dată prin sistemul local de admitere în taberele de refugiati, controlat de organizațiile umanitare internaționale; a doua oară prin filtrele operate de britanici acolo; plus intrarea într-un program național bine reglementat, când se face transferul în UK); (2) descurajarea călătoriilor marine periculoase, care duc la multe tragedii, binecunoscute. Dincolo de asta, UK investește foarte mult în ajutoare umanitare distribuite local (peste un miliard de lire, până acum; locul doi după US). Adevarata alegere a Europei în privința refugiaților nu este între a ajuta și a nu ajuta, ci între a ajuta în mod responsabil (atât față de țara ta, cât și față de refugiații înșiși), sau iresponsabil (ca Germania).

Terorismul. Întotdeauna am avut terorism în Europa, și într-o formă intensificată după 9/11. Acum problema e cuplată cu fluxul de migranți (riscul ‘infiltrării’): o situație relativ nouă care s-a dezvoltat într-un timp scurt. Urmează să se implementeze ajustări importante ale sistemelor, resurselor și procedurilor standard contra-teroriste, la nivel național și european. Serviciile de securitate serioase sunt destul de bune în a învăța din eșecuri. Soluții există, de la mai multă (și mai performantă) tehnologie, la mai multe controale etc. Așa s-a reușit ca până acum să nu mai existe în America, de exemplu, ceva similar cu 9/11, și ca foarte multe comploturi să fie dejucate — bineînteles, la fel și în Europa. În timp, Europa se va ajusta la noul nivel de risc asa cum s-a ajustat și America.

Problema principală când vine vorba de securitate (internă sau internațională) nu e că nu putem să o implementăm, ci că nu vrem (decât când ajunge cuțitul la os, ca să rămânem în imagistica subiectului), ca societate, în ansamblu. Nu vrem surveillance, nu vrem intervenții militare, nu vrem investiții în capabilități convenționale de apărare, nu vrem să ofensăm pe unii sau pe alții. Vrem să fie pace și să fim lăsați în pace. Problema e ideologică, și ancorată în golirea de conținut a dezbaterii politice intelectuale — peste tot, nu ma refer la Romania. Triumful post-modernist al ‘noii stângi’ intelectuale a măturat (mai ales cu ajutorul războiului din Iraq) orice opoziție clasic-liberală semnificativă — o situație din care încă nu ne-am revenit. În acest gol liberal avansează acum mișcările populiste și extremiste de dreapta; fereastra de oportunitate pentru definirea unui argument clasic-liberal ca răspuns la provocările de securitate, compatibil cu valorile democratice, se închide rapid.

Rusia. Cel mai mult, în raport cu Rusia, ne poate ajuta o analiză realistă bazată pe capabilități și logică strategică. Și cel mai contraproductiv este să coborâm discuția la stereotipuri, prejudecăți, analogii istorice fără context, și reacții emoționale. Rusia s-a dovedit încă o dată (pentru cei ce uitaseră) un adversar strategic redutabil. Nici mai mult, nici mai puțin. Cu resurse comparativ mult mai mici (cu o economie cam cât a Italiei, și cu o armată convențională cât o fracțiune din totalul NATO, dar care trebuie să acopere un teritoriu imens), Rusia a facut față cu succes crizei strategice reprezentată de perspectiva ‘pierderii’ întregii Ucraine înspre UE și NATO, dupa Maidan, ba chiar a ‘recuperat’ și Crimeea – asta din perspectivă rusească. A rezistat și efectului sancțiunilor cuplate cu căderea prețului petrolului (mai tineți minte cum i se cânta prohodul economiei rusești în 2014?), și acum își reconfigurează economia — în mod ineficient, corupt, rusesc, dar se face. Una peste alta, Rusia e tot acolo și din ce în ce mai potentă militar.

Pe de altă parte, să păstrăm proporțiile. Foarte mulți comentatori erau convinși în 2014 că Rusia ori va marșălui spre Odessa în făurirea Novorussiei, ori cel puțin că e foarte capabilă de asemenea aventuri palpitante. Din același registru erau și îngrijorările serioase că tancurile rusesti pot fi în Kiev (sau era vorba de Varșovia?) în două zile. Și toate astea, împachetate în ceea ce fusese descoperit ca ‘adevăratul scop’ al ‘agentului KGB’, Putin: anume, refacerea prin sânge și oțel, a USSR-ului. Ce s-a întâmplat în realitate? Rusia a trebuit să-și trimită zeci de mii de trupe — inclusiv unele din unitățile de ‘elită’ — în Donbass, și să lupte din greu pentru a-i salva in extremis pe rebeli de armata ucraineană, care abia stătea pe picioare chiar și înainte de a începe războiul. Chiar ținând cont de faptul că rușii au luptat practic cu o mână (aviația și alte tipuri de armament) legată la spate, campania a demonstrat un lucru reconfirmat de multe ori în ultimile decenii în experiența diverselor conflicte: războiul terestru, mai ales ocupația, este o treabă teribil de dificilă și costisitoare. Armata rusă nu a avut, nu are și nici nu va avea prea curând nici pe departe capacitatea necesară pentru o campanie ofensivă terestră de vreo amploare semnificativă (geografică), de vreo durată semnificativă, și impotriva vreunui adversar semnificativ. Cu atât mai puțin pentru faza ulterioară de ocupație militară a vreunui teritoriu ostil pe care ar reuși cumva să-l cucerească. Este pur și simplu dincolo de capacitățile unui stat ca Rusia, decât dacă toarnă toate resursele în conflictul respectiv și se descoperă defensiv în alte zone — lucru care este clar și Moscovei. Dar mai ales, nu merită efortul, ca scop în sine.

Asta nu înseamnă nici pe departe că Rusia e „slabă”, sau că nu poate creea multe probleme. Am văzut că știe foarte bine – grație educației și cercetării militare rusești, care întotdeauna a fost la standarde superlative — să dezvolte noi forme de agresiune, cum e așa-zisul ‘război hibrid’, să combine diverse forme de presiune etc. Dincolo de asta, Rusia menține — și își extinde – capacități strategice de atac, prin complementul de rachete balistice și de croazieră convenționale și nucleare, capabilitățile navale și aeriene, plus forțe speciale. Dar ideea principală este că Rusia nu are capacitatea, resursele — și nici intenția — de a iniția o ofensivă terestră clasică (de orice amploare) în estul Europei. Cu atât mai puțin împotriva unui stat NATO, pentru că Rusia pur și simplu nu poate avea garanția că o astfel de mișcare nu va duce la un război general Rusia-NATO, pe care nu și-l permite și pe care nu și-l dorește (vezi și răspunsul la incidental recent cu Turcia), pentru că n-are nici un sens din punct de vedere al interesului national rus. Iar cei care au impresia că Rusia, sub Putin, a dat vreo dovada deosebită de iraționalitate (mai mult decât Vestul), ar trebui sa poată prezenta dovezi. Este posibil să gasești decizii greșite, contra-productive, dar cred că argumentul că Rusia nu calculează și că acționează ‘absurd’ nu se susține. Rusia face același gen/tipologie de calcule ca și NATO, nu e nimic radical-deosebit din punct de vedere profesional.

Înseamnă toate astea că țările NATO sunt în siguranță, pentru că rușii ‘nu ar îndrăzni’? Absolut, nu. Este un echilibru fin. Tot ce am zis mai sus a fost că Rusia nu ar iniția o invazie terestră de amploare, mai ales fără un motiv legat de interese strategice rusești de prim ordin. Dar de asemenea, Rusia are capacitatea — și intenția — de a continua să pună presiune pe flancul NATO, pe care-l percepe ca o amenințare; și, cel mai important, are disponibilitatea de a escalada un conflict în cazul în care se ajunge la așa ceva, dintr-un motiv sau altul (cel mai probabil, dintr-o greșeală), și dacă e vorba de puncte strategice. Cu alte cuvinte, Rusia nu dă înapoi decât dacă este confruntată cu o forță suficient de mare încât să facă orice potențial câștig să nu merite efortul și riscul. Însă dacă nu i se opune acea forță suficientă, postura actuală a Rusiei o face să-și preseze avantajul cât de mult e lăsată. Unde este acel punct în care se echilibrează cele două forțe? Asta e judecata-cheie pe care o fac permanent statele majore și consiliile naționale de apărare.

Concluzia este că Rusia trebuie tratată cu seriozitate ca un adversar strategic abil, creativ și realist, care-și vede fără ezitare (în contrast cu Vestul) de interesul național. Provocarea majoră când vine vorba de Rusia — ca, de altfel, de orice rival, dar mai ales Rusia — este să se separe capacitățile reale de percepții. Provocarea subsidiară este să se opereze cu ipoteze credibile despre postura strategică de bază a Rusiei, reprezentată de întrebarea-cheie: este Rusia în defensivă, sau în ofensivă, la modul cel mai general vorbind? Cei care cred în ideea că ‘Țarul’ Putin se află într-o ‘Reconquista’ în varianta rusă, și visează să reconstituie concret (nu metaforic) imperiul Sovietic, vor vedea în acțiunile din 2014-încoace, inclusiv Siria, o mare ofensivă rusa. Cei care văd în Putin un lider rus care operează într-un anumit sistem politic și care are o idee foarte rusească (istoric și cultural vorbind) despre locul Rusiei în lume, despre amenințările (percepute de el) la adresa Rusiei, și despre responsabilitățile lui ca președinte, vor vedea în toate aceste acțiuni mai mult o logică defensivă (justificată sau nu). În fond, diferența (o Rusie în atac, sau o Rusie în apărare ‘ofensivă’) nu contează teribil de mult pentru cei responsabili de apărarea NATO și de capacitățile noastre colective de deterrence, întrucât amenințările concrete la care trebuie să raspundem sunt aceleași. Însă pentru perspectivele unei ieșiri treptate, negociate politic, la un moment dat, din acest nou ciclu de confruntare, această diferenta contează foarte mult.

 Concluzii

În urma atacurilor de la Paris, s-a format un momentum pentru o fază decisivă de acțiune internațională în Siria. Este foarte probabil că UK se va alătura Franței și Americii în campania aeriană împotriva ISIL în Siria, nu doar în Iraq. Există acum elementele unei strategii mai largi. Foarte important, această strategie fixează ca prim obiectiv distrugerea ISIL, urmată de un proces politic care să înlocuiască regimul Assad. Succesul final depinde în primul rând de negocierile de la Vienna, întrucât trebuie ajuns la un consens al tuturor țărilor implicate, inclusiv actorii regionali ca Arabia Saudită, Turcia și Iran. Rămân diferențe foarte importante în raport cu viziunea Rusiei, dar distanța dintre Vest și Rusia pe problema Siriană se reduce, în special pentru că Rusia are un interes foarte real în distrugerea ISIL (deși rușii au deocamdata o altă ordine a pașilor care să ducă la acest rezultat). Important este că se lucrează intens la o soluție, și cu cât Vestul va avea mai multe investiții militare în acest conflict, cu atât vor fi mai multe posibilități (dar și riscuri) de a opri războiul civil — și hemoragia de refugiați.

Securitatea Europei sub raportul luptei anti-teroriste este într-un punct destul de periculos, în sensul că sunt încă multe măsuri disponibile, care se pot lua, dar nu e clar câtă determinare și sprijin politic există. Experiența practică este de asemenea crucială, în contra-terorism, iar acum problema centrală este că amenințarea a crescut foarte mult în state ca Germania și Italia care nu au aceeași tradiție și expertiză (dar sunt mult mai vulnerabile) în domeniu ca UK sau SUA, de exemplu. La asta se adaugă diverse reticențe din partea unor servicii de intelligence de a dezvolta și ‘liberaliza’ (pe anumite linii, și într-o oarecare măsură) relațiile și schimburile de informații cu servicii din alte țări, așa cum ar cere noua situație, nivelul de încredere nefiind, să zicem, suficient (și pe bună dreptate). Genul de măsuri care sunt acum necesare la granițele Europei, sunt iarăși lucruri relativ noi (sau de un alt nivel) pentru acele state. Instituțiile și statele respective se vor adapta eventual, și experiența arată că terorismul poate fi ținut sub control; dar în același timp trebuie să fim pregătiți pentru o perioadă intermediară (poate foarte scurtă, greu de spus) mai puțin sigură. Cât despre confruntarea NATO-Rusia, situatia este, în mare, sub control (datorită efectului cumulativ al măsurilor conduse și sponsorizate în principal de americani, ca de obicei) dar această evaluare se face în fiecare moment al fiecărei zile, nu reprezintă un rezultat final. NATO (mai ales țările de frontieră ca Romania) trebuie să țină pasul cu înarmarea și creativitatea doctrinară a Rusiei. Pentru asta, investiții concrete și urgente în apărare sunt absolut vitale. Rezistența este politică, cuplată cu anemia dezbaterii publice care nu pune suficientă presiune în acest sens pe decizia politică. La rândul ei, o dezbatere eficientă are nevoie de un simț acut al realității, mai ales când e vorba de Rusia.

În final, problema centrală a securității nu este una a resurselor, ci a disponibilității de a le folosi. E o problemă ideologică. Când o națiune (sau o civilizație) nu își mai poate justifica măsurile necesare pentru a-și asigura existența, jocul s-a terminat. Nu suntem încă acolo, dar asta e direcția de mers. Francezii au inventat noțiunea de ‘dezarmare morală’ pentru a explica marile înfrângeri suferite secolul trecut. Nimic nu e nou: cu atât mai mult ar trebui să știm ce trebuie făcut. ■

28 noiembrie 2015