Trebuie depășit “Sindromul Mării Negre.” E nevoie de un concept strategic nou.

Trebuie depășit “Sindromul Mării Negre.” E nevoie de un concept strategic nou.

Descarcă în format PDF

S

ecuritatea la Marea Neagră este de mulţi ani – în special din timpul mandatului Băsescu I – conceptul strategic central şi miza definitorie a politicii externe româneşti. „Succesul” României în plan extern a ajuns să aibă aproape un singur criteriu de măsură: ce se „obţine” pentru Marea Neagră, de la NATO.

Rezultatele extrem de modeste de la Varşovia, cât şi fiasco-ul „flotei NATO” premergător summit-ului, nu sunt decât cele mai recente dovezi că „securitatea la Marea Neagră” este un concept care şi-a atins (de mult) limitele. Nu mai poate funcţiona eficient ca şi „principiu călăuzitor” al politicii externe româneşti. A venit timpul pentru o reconsiderare profundă a rolului pe care România îşi propune să-l joace pe plan regional, şi în contextul mai larg al NATO.

Concept strategic vs. necesitate militară

Înainte de a explica de ce „securitatea la Marea Neagră” a devenit nefolositoare şi contraproductivă ca şi element-cheie de politică externă, trebuie făcută o distincţie importantă între acest concept şi necesitatea militară a securităţii maritime pentru România. Sunt două lucruri separate.

Securitatea maritimă este una din componentele apărării naţionale a ţării, alături de securitatea aeriană şi apărarea teritorială. România are de apărat linii de comunicaţie maritimă, infrastructură navală (civilă şi militară) în zona de coastă, precum şi interese economice (exploatări energetice, pescuit comercial) în zona sa economică exclusivă. Acestea sunt obiective militare permanente care trebuie asigurate în cadrul general al strategiei naţionale de apărare a ţării – lucru valabil dintotdeauna, şi înainte şi după aderarea la NATO. În acest sens, România nu are interese directe de apărare naţională dincolo de acest perimetru.

Însă acest text este despre „securitatea Mării Negre” ca şi „brand” al politicii externe româneşti recente, care a încercat să erijeze România într-un avocat al securităţii întregii regiuni, la nivelul NATO. Conceptul a fost întotdeauna difuz, fără ţinte precise, şi cu inflexiuni predominant politice. Din nou, nu ar trebui confundat cu necesităţile strict militare ale ţării.

Un concept util, pentru vremea lui

„Securitatea la Marea Neagră” a fost o invenție admirabilă, bazată pe o logică foarte utilă începând de la mijlocul anilor 2000. România abia intrase în NATO şi UE şi avea nevoie să-şi croiască o identitate distinctă din punct de vedere al securităţii, în aceste structuri. Avea nevoie să capteze şi să reţină atenţia şi interesul noilor parteneri, să le ofere motive strategice pentru care aceştia să investească resurse în această zonă şi în cooperarea cu România pe diverse planuri, inclusiv militar şi politic. Liderii României de atunci au perceput corect că ţara, în sine, şi în special în stadiul de dezvoltare extrem de înapoiat în care se găsea, nu avea argumente puternice pentru a capta această atenţie şi a cere aceste parteneriate intensificate.

Dar, împachetată în contextul mai larg al „zonei extinse a Mării Negre,” România îşi putea asuma un rol cu un profil mult mai ridicat, de lider pe o chestiune „strategică.” Nu mai era pur şi simplu o ţară săracă dintr-un unghi mort al geopoliticii euro-atlantice. Însă totul depindea de impunerea acestui concept legat de Marea Neagră pe agenda strategică a partenerilor vestici.

Aici, România a avut noroc cu interesul crescut al Americii pentru statele din jurul Mării Negre, evident în special în perioada din jurul „revoluţiilor portocalii” din Georgia şi Ucraina din 2004. Rămâne în sarcina istoricilor de a determina cât din acest concept al „securităţii la Marea Neagră” s-a datorat iniţiativelor României, şi cât a fost de fapt împins de Statele Unite în contextul de la acea vreme.

În orice caz, această politică a deschis drumul spre parteneriatul cu America concretizat în special în „scutul” de la Deveselu – iar în general, în ceea ce am numit un „protectorat” american de facto asupra României. Acestea sunt realizări excelente, iar ideea „securității la Marea Neagră” a fost vehiculul principal prin care politica externă a României a obţinut aceste rezultate pozitive.

Dar contextul strategic şi geopolitic – atât la nivel general european, cât şi în regiune –  s-a schimbat marcant în ultimii ani. Este evident că în aceste condiţii şi strategia României – veche de cel puţin un deceniu – are nevoie de o re-evaluare.

Însă înainte de a oferi soluţii, trebuie înţelese datele problemei. Ceea ce urmează sunt o serie de argumente pentru care „securitatea la Marea Neagră” e acum un concept depăşit. Nu este vorba aici de a critica, ci de a deschide o dezbatere pe marginea unui subiect care de multe ori este privit ca un fel de „axiomă.”

1. Nimănui din Vest nu-i (mai) pasă serios de Marea Neagră

Era revoluţiilor portocalii şi a interesului Vestic pentru arealul pontic a trecut. Pe vremea aceea, Rusia abia se refăcea (accelerat, ce-i drept) din „moartea clinică” economică prin care trecuse la finalul anilor `90, iar forţele sale armate erau subiect de glume în tot Occidentul – şi pe bună dreptate. Marea reînarmare ($700 miliarde alocaţi iniţial până în 2020) a început abia după războiul din Georgia din 2008, şi tocmai din cauza carențelor şocante ale armatei ruse revelate de operaţiunile din Caucaz.

De partea cealaltă, Uniunea Europeană şi NATO erau în plin proces de expansiune (de care a profitat şi România) şi intrau în „epoca de aur” a Tratatului de la Lisabona şi a concordiei şi optimismului general legat de viitorul eurovisului. Euroscepticismul era doar un vag iritant, rezervat unor excentrici. Criza refugiaţilor nu exista nici măcar în imaginaţie. Terorismul islamic era o mare excepţie în Europa (Londra 2005 şi Madrid 2004), şi o problemă în special pentru statele cu un rol notabil în invadarea Irak-ul alături de americani (UK şi Spania). Chiar dacă Al Qaeda continua să prospere în îndepărtatul Orient Mijlociu, capacitatea ei de a ataca în Vest fusese decimată de campania anti-teroristă globală a Americii (ca dovadă că nu a mai reuşit nimic comparabil, după 7/7). În plus, ISIS lipsea cu desăvârşire din orice previziune, iar Primăvara Arabă încă nu se întâmplase – vechii dictatori aveau lucrurile sub control, cu bune și cu rele.

Peisajul pozitiv, aproape „idilic” (în comparaţie cu azi) din perioada naşterii „securităţii Mării Negre” era completat de interesul încă ferm al Americii pentru această zonă. Erau ultimii ani ai epocii Bush, când Irak-ul era în sfârşit stabilizat, Pentagonul stătea pe cel mai mare buget militar din istorie, China încă nu „erupsese” pe scenă, iar trupele americane din Europa erau încă la nivelul peste 80,000 de trupe.

În acest context relativ benign, pentru UE, NATO şi SUA (separat) singurul spaţiu de „acțiune,” unde mai era loc de iniţiative interesante, pozitive, rămăsese Estul Europei, acele state din “zona crepusculară” dintre NATO/UE şi Federaţia Rusă. Conceptul românesc al „securităţii Mării Negre” s-a potrivit ca o mănuşă acestei dinamici geopolitice.

Dar lucrurile s-au schimbat radical între timp. Fiecare din elementele enumerate mai sus s-a rotit la 180 de grade. UE e acum asaltată de eurosceptici, terorişti şi refugiaţi. Rusia a revenit militar şi strategic, şi practic a forţat NATO să abandoneze orice noţiune serioasă de extindere spre Est.

America, în special, a suferit între timp o criză economică cu impact major asupra bugetului militar american, care era în creştere constantă şi rapidă încă din 2002. Colapsul a venit în 2013, când Congresul a votat o reducere drastică ce a şocat Pentagonul şi a impus o re-evaluare majoră a priorităţilor strategice americane. Dar lucrurile deja se îndreptau în acea direcţie de câţiva ani.

Legat de asta a fost, desigur, saltul fantastic, economic şi militar, al Chinei. În acest context, prinsă între presiuni bugetare acasă şi un pericol strategic major peste Pacific, America a iniţiat „pivotul” spre Asia – ulterior redenumit „rebalansare.” O parte importantă a resurselor ce au „pivotat” (chiar indirect, via SUA) spre extremul Orient au fost capacităţi militare americane din Europa – la pachet cu atenţia şi interesul strategic al Washingtonului.

E important aici să distingem între diferitele nuanţe. Pivotul American spre Asia nu a însemnat o „abandonare” a Europei, după cum se poate vedea din pachetul de măsuri luate de SUA – atât bilateral, cât şi via NATO – pentru reasigurarea militară a aliaţilor din Est ca răspuns la acţiunile Rusiei din Ucraina. Dar, cu toate acestea, rebalansarea intereselor strategice americane, la nivel global, este reală. Prioritatea este întărirea aliniamentului NATO aşa cum e el acum; s-a spus de mult „adio” ambiţiilor pontice „extinse” ale anilor 2000. Aceea era o agendă pozitivă, incluzivă (vizând includerea eventuală a unor noi state în NATO şi expansiunea influenţei americane în zonă); acum agenda este negativă, centrată pe excludere (limitarea expansiunii influenţei ruseşti).

Este aşadar vorba de o schimbare majoră, structurală şi inevitabilă în „greutatea” relativă a zonei Mării Negre în calculul strategic al Vestului. „Zona extinsă a Mării Negre” era cândva viitorul imediat al UE şi al NATO; astăzi, aşa ceva este în afara oricărei discuţii serioase, indiferent de „amabilităţile” diplomatice şi semantice presărate prin comunicate de presă şi alte asemenea. Ceea ce rămâne, desigur, este aspectul strict militar – asigurarea apărării aliaţilor din zonă, România-Bulgaria-Turcia. Dar acesta e un cu totul alt nivel de ambiţie, într-o cu totul altă logică strategică şi politică (mult mai restrânsă şi concentrată).

În acest sens, discuţiile pre-Varșovia din spaţiul public românesc au ridicat aşteptările faţă de performanţa României la summit nedrept de sus. Ideea obţinerii unui „echilibru” – chiar şi numai ca mesaj – între nordul şi sudul flancului estic a fost mereu bazată pe o premisă falsă: aceea că „dezechilibrul” pre- (şi, acum, şi post-) summit era cumva expresia unei „neînţelegeri” (din partea NATO) a situaţiei şi/sau expresia unor interese politice conjuncturale ce ar fi putut fi contracarate de diplomaţia românească.

Realitatea e mult mai simplă: zona Mării Negre nu mai e o prioritate strategică şi nu mai e un punct focal de interes politic pentru nimeni (care contează). Are o anumită importanță, dar cam atât din păcate. Asta limitează sever argumentele politice pe care România le poate aduce la masa aliată pentru a solicita mai mult decât strictul necesar pentru securitatea maritimă în zonă.

2. Convenţia de la Montreux face din Marea Neagră un lac ruso-turc.

Nu întotdeauna se realizează efectul complet al Convenţiei de la Montreux asupra situaţiei strategice din zona Marii Negre. La nivel NATO, este un caz unic de teatru de operaţiuni (navale) în care accesul aliaţilor ne-riverani este limitat prin tratat, permanent. Acesta nu e doar un „detaliu,” ci un factor decisiv care practic exclude din start Marea Neagră de pe harta de război a marinei americane sau britanice. Sigur, harta „de pace” permite mici incursiuni demonstrative ale câte unei nave vestice în Marea Neagră, pentru ridicarea moralului aliaţilor din zonă. Dar limitările legale înseamnă că orice navă trimisă acolo e mai mult sau mai puţin la mila sorţii, întrucât nu poate fi sprijinită direct de alte unităţi aşa cum prevede doctrina de luptă a oricărei marine militare semnificative. Acesta e un handicap militar-strategic insurmontabil, pentru Marea Neagră.

Realitatea e că Pontul Euxin rămâne ceea ce a fost întotdeauna: un lac ruso-turc. Iar jocul strategic aferent este de asemenea în primul rând (de departe) între Rusia şi Turcia. Forţele navale ucrainiene (ce a mai rămas din ele), româneşti şi bulgăreşti sunt nişte pigmei prin comparaţie. Din păcate, acestea sunt datele concrete (şi ne-alterabile) ale problemei.

Desigur, nu e nimic nou în asta. Convenţia a fost respectată chiar şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (când germanii şi italienii au trebuit să transfere forţe navale în Marea Neagră – submarine, vedete torpiloare – în parte pe uscat şi în parte pe Dunăre, strâmtorile turce rămânând închise), şi era desigur în vigoare şi în anii 2000 când a apărut conceptul „securităţii la Marea Neagră.” Iar acest fapt probează tocmai punctul de mai susacela că „securitatea la Marea Neagră” a avut iniţial succes (pentru politica externă a României) ca şi cadru strategic datorită faptului că era atractiv pe linie de logică politică, nu militară, pentru partenerii din Vest.

În condiţiile actuale, când acea logică politică a apus de mult, tot ce rămâne ca punct relevant legat de Marea Neagră este calculul militar – între Moscova şi Ankara. Iar acesta stă, evident, sub semnul relaţiilor politice bilaterale între cele două ţări. Restul sunt detalii, mai mult sau mai puţin importante.

3. Singura garanţie reală împotriva dominaţiei ruseşti în Marea Neagră este interesul propriu al Turciei

Afirmaţia de mai sus este evident consecinţă logică a ideii din secţiunea precedentă, dar merită subliniată în mod special şi separat pentru că e legată de o altă problemă fundamentală a gândirii de politică externă românească: locul secundar al Turciei în cultura strategică autohtonă.

Aceasta carenţă e pe undeva de înţeles. România şi-a întors faţa de la Turcia (cultural, politic, strategic) încă de pe vremea lui Carol I, în favoarea Vestului – şi apoi, prin forța împrejurărilor, a Estului sovietic. Fapt e că energiile, interesul şi atenţia Bucureştiului au avut foarte puţin de-a face în ultima sută de ani (şi mai bine) cu Turcia, comparativ cu Vestul. Tendinţa s-a accentuat şi mai mult după Revoluţie, când miza naţională a fost întrutotul legată de intrarea în UE şi NATO. Iar după aderare, noul concept al „securităţii Mării Negre,” intenţionat de asemenea ca un „cârlig” pentru Vest, a contribuit de asemenea, într-un fel, la „mascarea” realităţii militare de fundal (adică, importanța Turciei).

Desigur, ca şi cu restul lucrurilor, aici nu e vorba de a picta un tablou în alb-negru şi de a sugera o absenţă absolută a Turciei de pe radarul politico-strategic bucureştean, ci de a scoate în evidenţă diferenţele masive de accent şi interes dintre Orientul turcesc şi Occidentul atlantic la nivelul politicii externe româneşti.

Acum poate a venit momentul pentru o re-evaluare şi pe această direcţie, iar povestea recentă a „flotei” NATO e un stimul excelent în acest sens. România are acum – deşi e poate prea târziu – şansa de a înţelege că dacă vrea să obţină rezultate notabile, concrete, în legătură cu securitatea maritimă în Marea Neagră, atunci are nevoie de o „strategie turcă” serioasă şi consistentă. Adică de un proiect de construire a unei relaţii adânci şi substanţiale cu Turcia (un adevărat „parteneriat strategic”), ceea ce nu se poate face de pe azi pe mâine. Cel mai îngrijorător lucru revelat de episodul „flota NATO” a fost nu eroarea de calcul legată de atitudinea Bulgariei, ci aşteptarea că Turcia ar putea fi inclusă în acest proiect aproape „din oficiu” (trădând o neînțelegere bizară a relației complexe a Ankarei în raport cu Rusia). În realitate, colaborări de acest tip în contexte atât de sensibile – în cazul de faţă, relativ la Rusia – necesită o relaţie politico-militară evoluată şi pregătită din timp.

4. A schimba în mod notabil balanţa de forţe deja existentă în Marea Neagră implică nişte costuri materiale şi de securitate cu mult peste capacităţile şi interesul României.

Aici ajungem la factorul central care guvernează acum în mod concret mediul strategic al Mării Negre: preluarea integrală a Crimeii de către Rusia, şi reînarmarea Flotei Ruse a Mării Negre. Magnitudinea impactului strategic-militar al acestei duble evoluţii asupra situaţiei militare din zonă este colosală şi de multe ori sub-apreciată în conversaţiile care încă mai includ sintagma „securitatea la Marea Neagră” de parcă această idee mai are vreo substanţă în noile condiții de insecuritate aproape totală.

Trebuie înţeles că, din 2014 încoace, trăim într-o „nouă lume” când vine vorba de balanţa de putere din Pontul Euxin. Ocupând Crimeea, Rusia a obţinut posibilitatea de a-şi re-dizloca toate tipurile de armament şi echipament militar anti-naval la vreo 300km spre vest, fix în punctul focal al teatrului operaţional – ceea ce a și făcut. Nu degeaba peninsula era cunoscută încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial drept „portavionul Crimeea”: din această poziţie pot fi lovite (în special de către Forţele Aerospaţiale ruseşti) ţinte de pe aproape tot cuprinsul Mării, plus zone de litoral. E o diferenţă uriaşă faţă de poziţia pre-2014 a Rusiei, când tot acest arsenal putea fi dizlocat doar în colţul de nord-est al Mării Negre, pe coasta de atunci a Federaţiei (tratatul cu Ucraina legat de Sevastopol limita drastic echipamentul rusesc ce era permis în Crimeea, la pachet cu flota).

Câştigurile Rusiei în materie de rază de acţiune şi poziţionare logistică au fost bineînţeles dublate de investiţiile considerabile în noi capabilităţi militare destinate misiunilor de la Marea Neagră. De la sisteme anti-navale de coastă Bastion, la sisteme anti-aeriene S-400, rachete Iskander (care ori se află acolo, ori urmează să fie dizlocate), diverse modele de avioane de vânătoare şi bombardament, şi până la sisteme avansate de război electronic şi, bineînţeles, noi unităţi navale inclusiv noi submarine – armamentul existent acum în Crimeea a închis aproape total discuţia asupra dominaţiei strategice în Marea Neagră. „Aproape total” deoarece Turcia are în continuare o capabilitate puternică, dar a cărei eficacitate este acum limitată operaţional de „factorul Crimeea” la partea de sud şi sud-vest a Mării.

Această transformare fundamentală a coordonatelor militare în spaţiul Mării Negre ar trebui să impună o re-evaluare şi din partea României a propriei sale abordări în zonă. Cum spunea marele economist J. M. Keynes, întrebat o dată de ce şi-a schimbat vederile pe un subiect: „atunci când datele problemei se schimbă, îmi schimb şi eu părerea; dvs oare ce faceţi?!” Înainte de 2014, se putea încă imagina, cu o doză de credibilitate, că poziţia militară a Rusiei în Marea Neagră ar fi putut fi la un moment dat contracarată mai eficient dacă România şi alţi aliaţi NATO ar fi făcut un efort substanţial în acest sens. O întărire masivă a forţelor navale române în conjuncţie cu o „flotă NATO” realistă (adică una cu susţinere politică aliată de anvergură), ar fi putut constitui în final o forţă notabilă de descurajare în raport cu Rusia în acest spaţiu. Dar dezechilibrul uriaş de putere care a intervenit între timp înseamnă că orice iniţiativă serioasă de a „descuraja” militar Rusia în Marea Neagră necesită acum investiţii enorme (în special la nivelul României) – pentru că distanţa de recuperat e mult mai vastă decât înainte.

Natura combinaţiei dintre noile poziţii geo-strategice obţinute de Rusia în Crimeea, şi noile tipuri de armament A2/AD plasat acolo (cu efecte operaţionale asimetrice), oferă Rusiei un avantaj militar disproporţionat de mare comparativ cu volumul efectiv de întăriri aduse în zonă de către Moscova (care oricum poate fi suplimentat masiv în caz de urgență). Costurile construirii unui „deterrent” credibil, de către România sau în orice combinaţie realistă cu Turcia şi Bulgaria, au trecut dincolo de orizontul posibilului.

Așadar, este nevoie de o reflecţie profundă asupra ecuaţiei de bază „costuri vs. beneficii” atunci când se mai vorbeşte de „securitatea la Marea Neagră” în sensul de „securitate maritimă.” Ce este foarte clar este că Rusia îşi menţine ceea ce se numeşte “escalation dominance” – adică are o capacitate şi o voinţă politică superioară aliaţilor NATO (în orice combinaţie) de a răspunde unor noi dizlocări de forţe aliate cu întăriri corespunzătoare ale propriei poziţii. Practic, orice mutare face NATO în Marea Neagră, ruşii vor răspunde – rezultatul fiind nu doar anularea mutării iniţiale, ci escaladarea tensiunilor din zonă şi a insecurităţii. Înainte de Crimeea, opţiunile de răspuns ale Moscovei erau mult mai limitate, atât operaţional cât şi politic. Dar acum, poate să răspundă puternic şi, în plus, nici nu mai are mare lucru de pierdut din punct de vedere politic.

În aceste condiţii, logica contracarării Rusiei prin forţă, pe plan naval, este acum incertă. Această concluzie poate fi confundată uşor cu un tip de „defetism” care ar sugera că, într-un fel, „partida” e pierdută şi că nici n-are rost să mai „încercăm.” Dar asta ar fi o interpretare greşită. Mesajul, aici, este pur şi simplu că parametrii jocului s-au schimbat fundamental, că acest lucru trebuie recunoscut onest la justa sa dimensiune, şi că acelaşi interes naţional românesc (securitatea maritimă în zonă, şi limitarea influenţei ruseşti) necesită acum o altă abordare şi strategie – şi inclusiv o deconectare de conceptul strategic mai larg al politicii externe româneşti legat de „securitatea în zona extinsă a Mării Negre.”

Strategia este, la bază, despre ce se poate obţine cu resursele existente, şi prin ce metode. A investi excesiv într-un obiectiv nerealist este nu numai o strategie proastă în sine, dar înseamnă şi un cost de oportunitate. Iar România nu-şi mai permite să tot rateze ocazii şi să rămână blocată în concepte depăşite – şi în afară jocului.

5. Securitatea „Mării Negre” (în general) nu este de importanță critică pentru securitatea naţională a României. Accentul corect ar trebui să fie pe securitatea zonei de litoral.

Câteodată este util să interogăm chiar și cele mai vechi dogme de securitate națională și axiomele necontestate, şi să aspirăm la mai multă claritate în definiţii – tocmai pentru că de obicei defecţiunile și suprizele cele mai mari vin din cele mai neaşteptate (şi „sigure”) colţuri are „consensului general.”

Punctul de pornire în orice discuţie pe acest subiect este faptul că securitatea maritimă – traducerea militară a conceptului difuz de „securitate la Marea Neagră” – este doar una din cele trei dimensiuni militare convenţionale ale securităţii naţionale a României, alături de apărarea spaţiului aerian şi cea a teritoriului. România nu e nici o insulă (ca Marea Britanie), nici o „putere maritimă” (ca Franţa, Italia) cu deschidere largă la oceane şi mări principale. “Centrul de greutate” al României, ca şi interesele ei strategice primordiale (vezi Moldova) este pe uscat, nu în/la Marea Neagră, iar balanța celor trei componente ale Forţelor Armate Române a reflectat întotdeauna acest lucru – marina militară fiind mereu arma “junioară” pe lângă forţele terestre şi cele aeriene. Aşa că, din start, ar trebui să păstrăm aceste diferenţe în vedere şi să ne asigurăm că efortul, strategia totală a României (în toate dimensiunile) este una echilibrată, cu acoperire de 360 de grade – atât în privinţa contracarării ameninţărilor, cât şi a exploatării oportunităţilor. Supra-concentrarea pe Marea Neagră în detrimentul altor dimensiuni, este discutabilă chiar şi la nivelul „macro” al strategiei naționale.

Desigur, trecând de „macro” înspre detalii, argumentul unanim acceptat pentru aceasta supra-concentrare este că România se confruntă cu o ameninţare clară în Marea Neagră din partea Rusiei. Cu alte cuvinte, România are o vulnerabilitate specială, directă, la Marea Neagră – comparativ cu situaţia de la graniţele terestre de exemplu – şi de aceea este just şi adecvat că accentul strategic să fie pus pe această zonă.

La prima vedere, argumentul e corect. Dar dacă ne uităm mai atent, realizăm că operăm cu noţiuni difuze, nedefinite. Ce înseamnă, mai exact, această „ameninţare” rusă, pe flancul maritim al României? Pe scurt, înseamnă lucruri diferite dacă vorbim de o ameninţare la securitatea maritimă pe timp de pace (şi avem în prezent exemplul extrem al Mării Chinei de Sud), sau dacă vorbim de potenţialul ofensiv rusesc în şi dinspre Marea Neagră în caz de război. Distincţia e legată de caracteristicile speciale ale mediului operaţional maritim.

Pe timp de pace

Problema potenţială pe timp de pace ar putea fi interferenţe ruseşti în perimetrul marin al României apele teritoriale plus zona economică exclusivă – de exemplu prin patrule navale şi aeriene agresive. Aceasta este o tactică folosită intens din 2014 încoace de Rusia în Marea Nordului şi în Marea Baltică; şi desigur, presa a raportat pe parcursul ultimului an și mai bine incursiuni aeriene ruseşti şi în partea României de Mare Neagră. Scopul principal al acestor acţiuni ruseşti, în toate aceste spaţii maritime, este de a testa aparatul defensiv al adversarilor NATO – în special capacităţile de detecţie şi timpii de reacţie. Un scop adiţional, cu valoare psihologică, este de a intimida prin demonstraţii de forţă militară. Nu există o miză teritorială (adică, controlul vreunor insule precum în Marea Chinei de Sud). (Iar potențiale litigii maritime rezultate din anexarea ilegală a Crimeii de către Rusia, dacă vor fi ridicate, vor fi în primul rând o problemă cu soluție politică și/sau legală, nu militară.)

Aceste acţiuni ruseşti sunt în mod cert incomodante, destabilizante, câteodată ilegale (prin încălcarea graniţelor maritime) şi de multe ori neprofesioniste (riscând accidente prin nerespectarea procedurilor şi regulilor internaţionale de navigaţie). Dar nu sunt până acum dovezi clare de hărţuire sau alt tip de interferenţă ale forţelor navale ruseşti cu traficul comercial, pescuitul maritim, exploatările energetice sau alte activităţi maritime civile – fie că vorbim de România sau de alţi aliaţi NATO. În momentul în care aşa ceva s-ar întâmpla, asta ar însemna o escaladare majoră către o stare de război.

Pe mare nu e loc de ambiguităţi sau de „război hibrid.” Actul de război este foarte clar: scufundări sau deturnări/capturări de nave. Spre deosebire de uscat, apa nu poate fi „ocupată” de „omuleţi verzi” şi nu se pot creea „realităţi pe teren” (în absenţa „terenului”). Din acest punct de vedere, ideea de „vulnerabilitate” într-un mediu operaţional maritim are cu totul alte coordonate militare, chiar dacă în discursul public e de multe ori evaluată (incorect) în acelaşi registru cu situaţiile terestre pe model „Donbas” sau „Georgia 2008.” (Lucrurile ar fi foarte diferite dacă în Marea Neagră ar exista o situaţie precum în Marea Chinei de Sud, unde e vorba de dispute active în jurul suveranităţii unor insule, şi unde părţile implicate încearcă să-şi impună controlul militar asupra unor puncte fixe și a zonelor economice exclusive aferente.)

Fără nici un dubiu, în condiţii de pace, România – ca orice ţară – are nevoie de forţe navale capabile să asigure o prezenţă adecvată în spaţiul său maritim, aşa cum are nevoie de o aviaţie militară capabilă să asigure poliţia spaţiului aerian. Dar aceste forţe există, şi nu e clar în ce măsură securitatea maritimă actuală (pe timp de pace) a României e ameninţată practic şi concret într-atât încât să devină puncul focal al calculelor de securitate naţională.

Pe timp de război

Substanţa discuţiei, desigur, este legată de implicaţiile ideii de „securitate la Marea Neagră” într-un context de război real (suspendând pentru moment probabilitatea foarte mare ca orice război NATO-Rusia să escaladeze rapid într-unul nuclear). Sensul principal al eforturilor şi strategiei Bucureştiului de a mări „securitatea Marii Negre” – cel mai recent, prin propunerea „Flota NATO” – este, evident, acela de a mări capacitatea maritimă defensivă a României. Dar ce anume ar fi de apărat, şi cum?

Interesele „marine” ale României ţin de asigurarea libertăţii de navigaţie (protecţia liniilor de comunicaţie maritimă) şi de asigurarea securităţii zonei economice exclusive care revine României, împreună cu activităţile economice care se derulează acolo (în principal exploatări energetice). Toate acestea sunt importante dar, din nou, trebuie înţeles că nu sunt vitale pentru România: în caz de război NATO-Rusia, supravieţuirea ţării (în caz că nu e atacată nuclear în primele faze ale conflictului, aşa cum e foarte posibil, conform doctrinei militare ruse în vigoare) nu depinde în mod absolut de menţinerea sau pierderea controlului asupra porţiunii noastre de mare.

Pe timp de război nu are rost să discutăm de vreo şansă realistă de a contracara marina rusă în larg. Dar nici nu ar fi nevoie, întrucât miza defensivă pentru România s-ar reduce la protecţia zonei de coastă (în special Constanța) şi a traficului maritim costier (cât ar mai rămâne). Însă care ar fi scenariile concrete de luptă, dictate de obiectivele strategice ruseşti? Acest punct e important de clarificat pentru că se leagă direct de logica „securităţii la Marea Neagră” şi ce ar implica ea.

Sunt două scenarii principale, cu variaţiunile de rigoare. Primul, şi cel mai probabil, este un atac imediat de la mare distanţă (direct din Crimeea, cu rachete şi aviaţie) asupra infrastructurii şi forţelor militare navale româneşti, precum şi asupra bazei de la Kogălniceanu, ceea ce ar scoate România din calculul militar din Marea Neagră de la început. Acest tip de atac timpuriu a fost un imperativ operaţional logic și s-a produs concret şi în al Doilea Război Mondial (cu raiduri navale în locul rachetelor); rămâne valabil şi acum, cu diferenţa că puterea de foc şi precizia atacului ar fi incomparabil mai devastatoare astăzi datorită armamentelor moderne. În 1941 ruşii atacau cu o mână de bombardiere de o precizie rudimentară, iar navele grele de luptă trimise să bombardeze Constanța erau erau ţinute la distanţă (şi chiar scufundate) de câmpuri de mine şi baterii de artilerie de coastă.

În al doilea scenariu, fantezist, la momentul declanşării războiului România ar dispune de propria sa arhitectură de interdicţie (baterii de rachete, aviaţie şi sistemele aferente) în zona de coastă, ce i-ar permite să pareze într-o bună măsură atacul iniţial descris mai sus. În acest context, România ar rămâne în joc în spaţiul pontic.

Presupunând – iarăşi, în mod improbabil – că războiul NATO-Rusia nu s-ar încheia în câteva zile, şi că nu ar exista atacuri nucleare asupra României, atunci ne-am afla într-o situaţie ce în termeni operaţionali se numeşte „război de litoral” („littoral warfare”). Practic, acesta ar fi o repetare a situaţiei operaţionale din Marea Neagră din cel de-al Doilea Război Mondial – pe care am analizat-o pe larg aici – cu diferenţa majoră că de data aceasta nu ar exista o ofensivă terestră anti-rusească care să ocupe bazele costiere ale flotei ruse (inclusiv Sevastopol) şi bazele aeriene așa cum a făcut Axa în 1941-1942. În mod concret, „războiul de litoral” pe care România l-ar avea de purtat se bazează, în formă defensivă, pe unităţi navale mici şi rapide, pe câmpuri de mine, suport aerian, şi pe baterii de rachete amplasate pe coastă. Teoretic, misiunea specifică ar fi de a preveni eventuale desanturi amfibii ruseşti, sau tăierea completă a liniilor de comunicaţie maritimă din zona coastei, dinspre Constanța spre Bulgaria şi Turcia.

Ideea principală

Este important să „despachetăm” în elemente concrete noţiunea generală de „securitate la Marea Neagră.” Altfel, România e în situaţia de a încerca să realizeze ceea ce e ori irealizabil, ori inutil, ori chiar contra-productiv – şi este o risipire de efort şi resurse care ar fi mai bine utilizate în altă parte.

Mediul operaţional maritim are nişte caracteristici speciale care de obicei sunt ignorate în discursul public. Faptul că ne învecinăm cu Rusia pe mare nu implică nici acelaşi nivel de risc, şi nici aceleaşi tipuri de riscuri, cum ar fi cazul dacă ne-am învecina cu Rusia pe uscat (ca balticii, Georgia sau Ucraina). De aceea acest argument nu a avut succes nici la Varșovia. În mod cert există unele riscuri, dar avem nevoie de mai multă exactitate când vorbim de ele.

Ideea principală este simplă: când vine vorba de apărarea flancului maritim al României în condiţii de război, prioritatea militară este apărarea în zona de coastă şi „războiul de litoral.” Pentru asta este nevoie, prioritar, de capabilităţi de interdicţie (A2/AD), aviaţie şi de unităţi mici (vedete torpiloare, puitoare de mine etc), nu de mari unităţi de suprafaţă (distrugătoare, fregate) sau de submarine. Acestea din urmă ar fi evident binevenite dacă am putea avea „de toate,” dar trebuie să fim realiști din punct de vedere financiar. Vorbim de priorităţi, când trebuie decis judicios ce anume face cel mai mult sens în condiţii de luptă, în fața acestui adversar în acest teatru de operațiuni.

În final, în condiţiile militar-strategice post-Crimeea, conceptul general de „securitate la Marea Neagră” este golit de sens. Interesul naţional românesc este foarte real în Marea Neagră, dar şi foarte limitat şi specific: prioritatea este apărarea zonei de litoral, în apropierea coastelor.

A venit vremea să revenim la realitate şi să re-echilibram strategia politico-militară a României.

6. Situaţia forţelor aeriene şi terestre române este dezastruoasă, dar acestea sunt baza apărării în cele mai probabile scenarii de conflict (Moldova şi/sau Odesa). Marea Neagră e o mare distragere de la subiectul principal.

Paradoxul central al politicii externe şi de apărare româneşti este că lasă descoperite exact zonele vitale pentru interesul naţional al României, şi pune accentul pe zona cea mai puţin importantă, comparativ vorbind (Marea Neagră). Desigur, există artificiul retoric care cataloghează drept element de „securitate la Marea Neagră” inclusiv potențialul unei campanii militare spre Chişinău şi Transnistria – dar asta este ridicol: problema ar fi terestră, nu maritimă. Discuţiile despre securitatea naţională a ţării trebuie purtate în parametri mai concreți și realiști.

Nu e nici un mister că cel mai probabil scenariu de conflict care ar implica România este legat de Moldova, unde sunt o mulţime de feluri în care lucrurile pot să derapeze, necesitând o intervenţie militară – unilateral românească, sau NATO cu vârf de lance românesc. Separat dar în acelaşi registru există scenariul (mai mult sau mai puţin fantezist) unei mişcări ruseşti către Odesa, pentru a face legătura cu Transnistria. Toate astea ar putea într-adevăr începe în condiţii de „război hibrid,” în afara unui conflict direct NATO-Rusia, şi deci nivelul de probabilitate este din start pe alt plan decât orice legat de agresiuni în spaţiul maritim.

În aceste condiţii, prioritatea absolută pentru România este întărirea forţelor terestre, aeriene, şi a apărării anti-aeriene (inclusiv anti-rachetă). Asta înseamnă blindate, artilerie reactivă modernă și precisă, C4ISR inclusiv drone, capabilităţi serioase pentru război electronic, elicoptere de atac, avioane multi-rol, baterii Patriot etc. Înseamnă o necesitate urgentă pentru un minim de două brigăzi complet echipate, mobile, gata de luptă şi interoperabile cu etalonul NATO (forţele americane și britanice). Nu mai vorbim de stocuri majore de muniţii şi echipament de rezervă. Aceste lucruri sunt urgente având în vedere instabilitatea regională.

Dar în loc de asta, vedem o supra-concentrare strategică românească pe „Marea Neagră,” flotă/flotilă şi alte asemenea, cu unul dintre mai costisitoare programe de achiziţii din anii recenți fiind avioane militare de transport. Deși importante, nu acestea sunt priorităţile urgente de apărare. Riscul major, chiar în cazul evitării unui conflict NATO-Rusia, este că soldaţii români vor intra în luptă neprotejaţi, fără susţinere adecvată, cu posibilităţi limitate de sprijin din partea aliaţilor, cu stocuri limitate de muniţie, şi foarte probabil operând în condiţii extreme de bruiaj electronic. Iar în cazul unui conflict NATO-Rusia, nu întrebaţi. Dincolo de efectele asupra capacității operaționale concrete, această stare de fapt subminează încrederea potențialilor recruți că se face totul pentru ca, în caz de război, ei să aibă cea mai bună șansă posibilă împotriva inamicului. (Protecția forței și aspectele ce țin de moralul trupei sunt, din păcate, insuficient discutate public – inclusiv pentru că sunt sensibile politic.)

Cu toate acestea, nu încape îndoială că România ar trebui să concepă o strategie de reconstituire a forţelor navale, pe termen lung. Ţara aceasta poate fi un actor important la Marea Neagră în viitor, dacă ar fi în posesia unei flote credibile. Nu este cazul acum, pentru că Bucureştiul nu are luxul de a-şi permite mai multe lucruri simultan; trebuie stabilite priorităţi clare – şi este absolut clar că priorităţile militare ale României sunt întărirea armatei terestre şi a forţelor aeriene.

CONCLUZIE: România are nevoie de un concept strategic care să fie folositor atât sieşi, cât şi altora, în context aliat. „Marea Neagră” e acum doar un sindrom dintr-o altă epocă.

De prea mult timp, strategia României este în derivă. O singură „idee călăuzitoare” („securitatea la Marea Neagră”) defineşte fiecare puseu de politică externă, cel mai recent la Varşovia. Se încearcă acelaşi lucru de ani de zile, în mod repetat – ignorându-se schimbările geo-strategice din regiune şi la nivel global – dar se aşteaptă de fiecare dată un alt rezultat: o „recunoaștere” euro-atlantică majoră a importanței Mării Negre, care tot nu vine.

Este nevoie de o re-evaluare profundă a fundamentelor strategice ale politicii externe româneşti. Trebuie găsit un echilibru just între cele trei dimensiuni ale apărării naţionale (aeriană, terestră și maritimă), şi acest echilibru trebuie să fie aliniat cu viziunea politică pe termen lung asupra poziţionării strategice a ţării în raport cu aliaţii şi adversarii. Trebuie operat cu realităţi, cu evaluări de risc specifice, explicite – nu cu definiţii largi şi concepte difuze. Şi cel mai important, trebuie stabilită o ierarhie de priorităţi.

România are în mod cert nevoie de un concept strategic unificator, de o direcţie principală care să organizeze restul componentelor într-o abordare coerentă, logică, şi eficientă. Pentru cel puţin un deceniu, acest concept a fost securitatea „la Marea Neagră,” sau „în spaţiul extins al Mării Negre.” Acesta a fost fundamentul celei mai mari realizări a politicii externe româneşti: parteneriatul strategic substanţial (în plan militar) cu America.

Dar timpurile şi raporturile de forţe din zonă s-au schimbat. Este nevoie de o rebalansare a strategiei naţionale a României, dinspre Marea Neagră spre interiorul estic al continentului european. Asta implică două lucruri. Primul este tranziţia către o logică mai limitată, strict defensivă, în Marea Neagră – şi o recunoaştere francă a riscurilor de escaladare a tensiunilor în acest spaţiu. Soluţia optimă este concentrarea pe instalarea unei arhitecturi A2/AD în Dobrogea, care ar fi un proiect cu multe alte deschideri politice şi militare la nivel NATO – spre deosebire de „flote NATO” şi alte asemenea.

Al doilea lucru – şi aici e punctul principal – ţine de o tranziţie politică, în sensul cuplării strategice a României la „grupul nordic” al flancului de est al NATO. Adevărata poveste din jurul summit-ului de la Varşovia a fost confirmarea – aproape formalizarea – existenţei a două grupări (nord-sud) pe flancul estic: Marea Baltică vs Marea Neagră. Bucureştiul a încercat să argumenteze pentru un „echilibru,” dar nu a reuşit decât să demonstreze – confirmând ce am zis aici – că România e pur şi simplu izolată şi separată de restul flancului estic, tocmai pentru că s-a autodefinit exclusiv în raport cu Marea Neagră. Când „Marea Neagră” se prăbuşeşte ca şi reper şi interes politico-strategic la nivel NATO, cum s-a întâmplat în special după 2014, România o urmează.

Aşadar, trebuie gândit nu în termeni de „echilibrare” (cu tentă competițională în raport cu ceilalți aliați), ci în termeni de „conectare” şi „consolidare” politico-militară a flancului de est, care este absolut esențială în raport cu provocarea rusească. Pentru a intra în clubul format pe linia Baltica-Vișegrad, România trebuie să „pună ceva pe masă,” să arate că poate contribui şi ea la apărarea restului flancului, dacă are pretenţia ca alţii să vină în ajutor în caz de criză în Moldova, de exemplu. Din nou, asta înseamnă în mod absolut clar forţe aeriene şi terestre – nu navale. Bucureştiul ar fi putut da un semnal puternic acum câteva luni prin anunţarea disponibilităţii de a trimite un batalion românesc în statele baltice, când în NATO erau căutări febrile pentru o ţară care să ofere acest al patrulea contingent. Aşa ceva ar fi fost în limita posibilităţilor României, bineînţeles cu diverse tipuri de sprijin logistic din partea altor aliaţi care ar fi putut fi negociate cu succes. Dar cel mai important ar fi fost semnalul politic şi introducerea României în „jocul mare” din NATO.

Cum am spus în altă parte, România este în prezent într-un „unghi mort” al geopoliticii europene, izolată şi cam fără prieteni în zonă (cum a arătat episodul „flotei” NATO). Acesta nu este doar un „detaliu interesant,” ci are consecinţe strategice serioase.

Adevaratele axe geopolitice si economice din zona.

Axele geopolitice si economice din zonă.

Miza reală pentru România este ieşirea din acest unghi mort, şi din fericire sunt două căi. Prima este relaţia cu Statele Unite (şi Marea Britanie), relație care are un potenţial major şi încă insuficient explorat. A doua este promovarea unei consolidări a Europei de Est într-un „bloc” coerent, chiar dacă nu neapărat formal. Statele din această zonă împărtăşesc o serie de interese comune, de la problema rusească până la problema direcţiei următoare a UE (care ar putea creea o Germanie mult prea puternică, un stat pan-european federal, sau alte rezultate problematice de acest tip). Un lucru interesant, care merită avut în vedere, este că Brexit s-ar putea să ducă la o nouă logică în politica externă britanică (şi americană) care să favorizeze consolidarea unui asemenea bloc. Şi asta ar putea fi cea mai bună şansă strategică pentru România şi ţările din această zonă – alternativa fiind repetarea istoriei înţelegerilor dintre Est şi Vest pe spezele noastre (comune, ale țărilor din zonă).

Dar Marea Neagră nu este fundamental relevantă pentru nimic din toate acestea, în sens pozitiv. Spațiul Euxin rămâne inevitabil de interes național pentru România, însă nu mai face sens ca cel mai înalt interes național și ca expresia euro-atlantică a identității strategice naționale românești.

România trebuie să-şi articuleze un nou rol în regiune, un rol de pivot strategic pentru un viitor bloc Estic coerent. Ridicarea profilului militar românesc, în acest context, este o condiţie sine qua non, dar din nou aici este vorba de prioritizarea forţelor aeriene şi terestre care pot fi relevante şi pot creea o bază de dialog cu alţi parteneri din NATO care contează.

România are un potenţial important, şi beneficiază de pe urma unei protecţii americane. Ar avea multe lucruri importante de spus în Europa (dincolo de Marea Neagră), şi îşi poate construi un profil puternic şi un rol de lider în această regiune – dar are nevoie de o evaluare onestă a situaţiei în care se găseşte, şi de schimbări majore la nivelul strategiei naționale. Pentru asta e nevoie de mai mult realism și de o disponibilitate de a spune lucrurilor pe nume și de a testa idei noi. ■

1 Comment Trebuie depășit “Sindromul Mării Negre.” E nevoie de un concept strategic nou.

  1. Rasvan Roceanu

    1.In Marea Neagra pot sa intre atatea nave de lupta occidentale cate accepta Turcia. Ea controleaza stramtorile si nu Conventia de la Montreux.
    2.Sub impulsul unui Erdogan beat de putere Turcia se islamizeaza rapid si dramatic, asa ca in curand nu cred ca va mai corespunde standardelor minimale de apartenenta la NATO. Doar daca NATO (deci si Romania!) nu va renunta la aceste standarde minimale de dragul de a tine Turcia departe de Rusia, ceea ce e foarte probabil.
    3.Erdogan a ajuns la betia actuala de putere si se mentine acolo cu banii europenilor si ai americanilor flamanzi dupa castiguri mari si rapide. Cand parlamentul francez a recunoscut genocidul armenilor, care era o chestie de bun simt, businessmenii francezi mai ca nu au innebunit la gandul ca “de dragul democratiei” politicienii le pun in pericol profiturile lor grase din Turcia.

    Reply

Leave a Reply to Rasvan Roceanu Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *