(Articol publicat în revista Foreign Policy România, nr. 35, iulie/august 2013)

De ce România trebuie să ia în serios apărarea națională. Dincolo de orice, nu trebuie să uităm că pe Armata Română, nu pe „scutul” american, se întemeiază securitatea acestei țări într-o lume din ce în ce mai periculoasă. De Gabriel Elefteriu

S

ubiectul „scutului” anti-rachetă și implicațiile sale militar-strategice pentru apărarea națională nu au fost supuse unei dezbateri consistente în România, nici înainte, nici după decizia prezidențială de angajare a țării în acest sistem. Declarația remarcabilă din 2010 a președintelui Băsescu, potrivit căruia odată cu instalarea complexului american la Deveselu nivelul de securitate al României va fi „cel mai înalt din istoria ţării” a fost acceptată cu relativ puține întrebări și discuții de către națiune – ca de altfel întreg lungul șir de decizii umilitoare și debilitante care au lovit Armata Română în ultimii ani. Însă adevărul este fundamental diferit: participarea românească în sistemul anti-rachetă este o monedă cu (cel puțin) două fețe, iar politica de securitate a țării se sprijină în mare parte pe iluzii și interese politice interne.

Orientarea strategică a României este foarte clară: un angajament ne-echivoc de partea ordinii vestice, prin Uniunea Europeană și NATO. Fără nici un dubiu, aceasta este alegerea naturală, corectă și de partea bună a istoriei, din punct de vedere al valorilor pe care sunt construite aceste organizații. Dar, din punct de vedere al realităților de putere, alianța nord-atlantică este doar singura alegere posibilă pentru această țară, întrucât România este mult prea slabă pentru a contempla alternativa unei o existențe mai bune în afara acestei structuri. Condiția ideală pentru state de talia României poziționate la intersecții ale jocurilor marilor puteri este aceea a unei maxime flexibilități și independențe în materie de politică externă. Aceasta permite țării cea mai bună șansă de a-și urmări și apăra interesele naționale. Următoarea situație pe scara fericirii geopolitice este cea în care statul respectiv devine parte a unui bloc sau alianțe fixe, dar în cadrul căreia ocupă o poziție de forță și influență, care, totuși, îi permite să-și apere interesele într-o bună măsură. Încă o treaptă mai jos, unde se află și România, sunt statele „prinse” într-o alianță dar care sunt atât de slabe încât exercită o influență foarte mică asupra deciziilor marilor aliați, și deci o capacitate minimă de a-și apăra propriile interese – atât în interiorul cât și în exteriorul organizației. Se poate și mai rău: țări care sunt și slabe, și (relativ) „singure” pe lumea geopolitică.

Ideea este că simpla apartenență la o structură internațională de securitate, în sine, nu este decât o parte a poveștii – contează foarte mult, adesea decisiv, ce poziție și câtă influență are țara în interiorul respectivei structuri.

Cu toate acestea, exact asta se vede din declarația triumfalistă a Dlui Băsescu din 2010 și din politica de apărare și securitate a regimului d-sale: impresia că, dacă România este în NATO și sub „scut”, s-a rezolvat problema apărării. Aducerea americanilor la Deveselu a semănat teribil de mult pentru președintele României cu celebrul moment „mission accomplished” al lui George W. Bush din 2003, cu puțin înainte de dezlănțuirea dezastrului din Irak. Același sentiment de complezență, aceeași miopie, aceleași iluzii cu privire la natura securității și, în context românesc, cu privire la ce înseamnă „scutul”.

Aspectele militare

Din punct de vedere strict militar „scutul” este de puțin folos României, iar termenul este evident inexact—de unde și ghilimelele folosite aici. În primul rând, tehnologia sistemelor de apărare împotriva rachetelor balistice, inclusiv varianta Aegis Ashore destinată bazei de la Deveselu, nu este nici pe departe 100% eficientă. Rata de succes în testele de interceptare este controversată, în principal din cauza faptului că aceste teste sunt sub control strict militar, iar complexitatea tehnologiei face ca observațiile și analizele independente să fie greu de efectuat cu exactitate în lipsa unor seturi complete de date. De fapt, cel mai recent test, din 5 iulie, cu un cost de 214 milioane USD, desfășurat în Pacific, a fost un eșec total. În orice caz, chiar Pentagonul admite că în prezent eficiența medie la interceptare a sistemului Aegis (în multiplele variante ale sale) este undeva între 82% și 84%.

Aceasta, merită subliniat, în condiții de test ideale și perfect controlate. În condiții de luptă, inamicul are și el ceva de spus, iar dispozitive „anti-scut”, de penetrare și derutare există deja și sunt mai ușor de îmbunătățit decât rata de success la interceptare a sistemelor anti-rachetă. Din acest punct de vedere, „scutul” va fi mereu cu un pas în urmă. Rusia, de exemplu, deţine deja și îmbunătățește constant o gamă întreagă de astfel de sisteme și dispozitive „anti-scut”, ca Terek sau Atropus. Exemple specifice includ: ținte false endo-atmosferice de a treia generație, cu generatoare de căldură pe bază de plasmă ce reproduc exact „semnătura” focoaselor; dispozitive generatoare de puls electromagnetic, ce orbesc sistemele de localizare în infraroșu și radar ale interceptoarelor; focoase manevrabile, planoare și cu separare paralelă și așa mai departe. Ce rămâne, așadar, din eficiența „scutului” anti-rachetă, care oricum începe de la 82-84%? Probabil nu suficient pentru a justifica ideea că acest sistem a catapultat instantaneu România la nivelul maxim al securității din întreaga sa istorie.

Al doilea aspect major legat de „scut”, dincolo de eficiența în sine a sistemului, este că nu acoperă decât un (mic) segment din gama de capabilități miliare ofensive pe care un inamic le-ar putea folosi împotriva României: un atac strategic cu rachete balistice (deci nu orice fel de rachete, cum s-ar putea înțelege din termenul generalist „scut anti-rachetă”). Dincolo de această situație limitată, scutul nu aduce nici un fel de aport direct la securitatea țării.

În plus, „scutul” anti-rachetă reprezintă o capabilitate strict defensivă (cel puțin în varianta actuală), comparativ cu o forță aeriană, de exemplu. În consecință, efectul său de descurajare (deterrence) a unor potențiale acțiuni ofensive împotriva țării este neglijabil: inamicul poate ataca fără riscul unei contra-lovituri asupra propriilor forțe și teritorii din partea armamentului de la Deveselu.

Legat de ultimul punct, se poate spune că, în realitate, efectul „scutului” este exact invers: prezența interceptorilor americani la Deveselu nu numai că nu mărește substanțial capacitatea militară de apărare a României și nici nu descurajează alte forme de atac, ci, de fapt, încurajează potențiali adversari să-și perfecționeze tehnologiile și să-și mărească arsenalele de rachete ofensive ca răspuns la acțiunile americane în Europa de Est. Aceasta este exact ceea ce fac rușii în prezent, nu numai în privința rachetelor balistice, dar și a celor de croazieră, de exemplu, al căror număr este planificat să crească masiv. Rezultatul final este că amenințarea potențială la adresa țărilor-gazdă, inclusiv România, crește, iar nivelul de securitate evident scade. Vorbim, desigur, despre o amenințare potențială, dar care acum este directă, întrucât, prin amplasarea „scutului” la Deveselu, România devine automat o țintă militară într-un potențial viitor conflict. În acest context un aspect esențial este că sursa acestor consecințe importante, anume „scutul”, nu este sub comandă românească, nici măcar NATO, ci sub comandă americană.

Aspectele politice

Aceasta ne aduce în zona consecințelor politice ale acordului anti-rachetă promovat și semnat de Președintele Băsescu. A accepta o prezență militară străină independentă și permanentă pe teritoriul național este cea mai importantă decizie în materie de securitate națională pe care o poate lua o țară suverană. Este o decizie care fixează România foarte ferm – mai mult decât ca simplu membru NATO – în sistemul intereselor de apărare și politică externă americane; și acesta e un drum cu două sensuri. Pe de o parte, cu trupe și tehnologii militare de ultimă generație desfășurate aici, pentru SUA este acum mai important ca niciodată să se asigure că România nu o va atrage, prin asociere, în „încurcături”. Într-o potențială criză regională viitoare în care doar România – nu și SUA – va avea o miză, este de așteptat că Washingtonul nu va permite României să-și urmărească interesul național până la capăt. Cel mai probabil, SUA va căuta să forțeze cel puțin un compromis în defavoarea României – pe modelul Suez 1956, când America a forțat fără menajamente mâna chiar și celui mai vechi și puternic aliat, Marea Britanie. Iar România, prea slabă în relația cu partenerul american pentru a face altceva, se va conforma.

Acesta nu este atât un scenariu, cât ilustrarea noii realități de influență și interese în relația americano-română prilejuită natural și automat de „scut” – iar în această ecuație singurul element variabil sub controlul României este forța sa militară. Doar prin refacerea armatei române se poate echilibra cât de cât raportul cu America astfel încât alianța să funcționeze eficient în favoarea României. Într-adevăr, se pare că Polonia a înțeles acest lucru mai bine decât Bucureștiul. Aflată acum în fața aceleiași probleme, Polonia a ales să investească masiv în apărare, și în special în propriul sistem național anti-rachetă: va achiziționa 6 baterii până în 2022 – separat de ce instalează americanii pe teritoriul polonez. Dincolo de explicațiile militare, măsura poate fi interpretată ca o poliță de asigurare și un mesaj că, inclusiv pe segmentul anti-rachetă, Polonia poate sta în picioare și singură, într-o relație echilibrată cu SUA.

Aspectele geopolitice

Cealaltă mare consecință a strânsei îmbrățișări politico-militare a Americii, și al doilea sens al noului drum româno-american inaugurat prin adoptarea „scutului”, ține, direct vorbind, de relația cu Rusia. Sentimentul de siguranță care se degajă din declarațiile Președinției Românei și ale altor analiști pare a se întemeia, cu privire la Rusia și separat de virtuțile „scutului”, pe trei presupuneri principale. Prima, că angajamentul SUA față de securitatea Europei de Est este de neclintit și de lungă durată. A doua, că nici rușii nu iau în serios „scutul” antirachetă, care nu ar avea nici o relevanță pentru securitatea Rusiei. A treia, că Rusia a decăzut mult și nu mai reprezintă o amenințare serioasă. Deși este ceva adevăr în toate aceste aserțiuni, există și multă lipsă de substanță.

Legat de viitorul dinamicii americano-ruse, indiferent de toate declarațiile oficiale, aceasta este sub semnul incertitudinii într-o lume care se schimbă rapid și în care alianțele fixe pot fi contra-productive. Inițiative ca „reset-ul” relației cu Rusia în 2009, reorientarea militară spre Pacific cuplată cu retragerea de trupe din Europa, și refuzul de a sprijini direct operațiunile NATO în Libia în 2011, arată că SUA nu sunt chiar acel garant implacabil al intereselor de securitate europene (inclusiv românești) pe care și-l imaginează unii. În ciuda eșecului final, reset-ul a fost un succes pentru o bună perioadă de timp și nu e improbabil să fie re-editat, poate în momente mai neconvenabile şi pentru România. Faptul că resursele militare și economice ale SUA sunt în scădere ar putea foarte bine împinge Washingtonul către un nou „deal” cu Moscova în câțiva ani, lăsând țări ca Polonia și România să se descurce singure cu resentimentele acumulate de Rusia față de ele în contul „scutului” anti-rachetă. Din nou, se pare că Polonia înțelege foarte bine aceste dinamici, motiv pentru care și-a mărit cu 33% bugetul de apărare în ultimii patru ani.

Principiul incertitudinii, care face ca SUA să nu fie garantul securității (est-)europene visat de unii, este același motiv care face ca Rusia să rămână fermă în opoziția față de „scut” și să-l considere o amenințare strategică, împreună cu țările-gazdă. Această incertitudine trebuie subliniată: arhitectura și orientarea EPAA (sistemul anti-rachetă dezvoltat de America în Europa de Est în faze succesive) nu sunt îngrădite de nici un fel de reglementări sau limitări legale din partea SUA. Sistemul poate fi extins (de exemplu, este expres prevăzută posibilitatea adăugării de baterii THAAD), restrâns (de exemplu, recenta anulare a Fazei 4 pentru Polonia) sau modificat (așa cum s-a întâmplat când administrația Obama I a renunțat la planurile administrației Bush pentru un sistem bazat în Cehia și Polonia în favoarea formulei Polonia-România-Turcia). Iar refuzul SUA de a oferi garanții legale Rusiei că sistemul anti-rachetă nu este întreptat împotriva sa se bazează tocmai pe recunoașterea faptului că viitorul este imprevizibil și că amenințarea se poate schimba. Dincolo de toate acestea, din perspectiva Rusiei, problema fundamentală, și până la urmă legitimă, este instituirea principiului staționării de trupe și sisteme militare americane avansate în baze din state est-europene. Acest lucru este fără precedent și va rămâne o permanentă amenințare din punctul de vedere al Moscovei.

Cu privire la tendința multor analiști, în special vestici, de a desconsidera potențialul Rusiei, evidența ultimilor ani sugerează contrariul. Treptat, dar sigur, Kremlinul a întors sau a domolit valul pro-occidental care, de la mijlocul anilor 2000, re-orientase țări ca Georgia, Ucraina și chiar Moldova cu fața spre Vest. Uniunea Europeană, adversarul politic, se zbate să supraviețuiască sub presiunea austerității. NATO, adversarul militar, este din ce în ce mai slab (a se citi: sărac), divizat (vezi episodul Libia) și, mai ales după retragerea din Afghanistan din 2014, irelevant. Între timp, Dl Putin și-a întărit poziția internă, eliminând aproape orice urmă de democrație, și a lansat un vast program de reînarmare în valoare de peste 700 miliarde de dolari, cu orizont de timp 2020. O flotă de război a fost recent trimisă în Mediterana, unde va rămâne permanent, pentru prima dată de la Războiul Rece. Exemplele și detaliile pot continua – dar esența este clară: geopolitic, Rusia este în ascensiune, iar în acest joc competitiv România are nevoie de o strategie puternică, bazată pe capabilități reale.

Concluzie

Instalarea „scutului” american la Deveselu este încă o imensă concesie făcută gratuit de România unor interese strategice străine. Ca urmare, România este acum mai expusă (ca țintă directă, permanentă), mai amenințată (întrucât adversarii reacționeză prin înarmare accelerată) și mai dependentă politic de aliatul american – deci mai vulnerabilă diplomatic. Toate, consecințe automate ale faptului că România nu era (și nu este) nici pe departe pregătită să facă acest pas.

Nu este, însă, greu de înțeles de ce niște lideri politici incompetenți și interesați doar să „marcheze” puncte politice în țară au implicat România în această combinație dezavantajoasă. Dovada stă exact în ideea propagată insistent de regimul Dlui Băsescu, anume că România a atins nivelul maxim al securității din întreaga sa istorie. Pe lângă faptul că această idee a oferit președintelui ocazia să se prezinte drept cel mai mare păstor al apărării naționale din istorie, și guvernul s-a ales cu un pretext facil pentru a menține Armata Română în mizerie și a re-direcționa fondurile către zone ale bugetului cu mai mare randament electoral-politic.

Fără îndoială, „scutul” nu este exclusiv o colecție de vești proaste pentru România. În definitiv, faptul că servește interesele strategice ale SUA este un lucru excelent pentru balanța globală de putere, deci și pentru țara noastră; alternativele sunt clar mai proaste. De asemenea, „scutul” reprezintă, teoretic, o oportunitate și pentru București de a-și influența aliatul și, poate, chiar de a folosi prezența militară americană pentru a crește „greutatea” diplomatică a României. Desigur, adversarii majori, strategici, nu vor fi impresionați de acest lucru, deoarece știu că, în condițiile actualei slăbiciuni a României, discuțiile se poartă cu Washingtonul, nu cu Bucureștiul. Ceea ce impresionează poate cel mai mult mai ales în această parte a lumii sunt forța și capabilitățile politice și miliare.

În acest sens și având în vedere condiționările „scutului”, reformarea și modernizarea urgentă a Armatei Române este condiția-cheie pentru realizarea cu adevărat a securității naționale. Un orizont de timp la care trebuie să aspirăm este 2020, care reprezintă reperul temporal pentru procesele de transformare în care sunt angrenate cele mai importante armate din Europa. Acest lucru, și numai acest lucru, poate echilibra relația româno-americană și poate garanta că România își va putea apăra (și chiar promova) eficient interesele – atât față de adversari, cât și în raport cu partenerii săi. O Armată Română puternică (cu un buget care să atingă 2-2.3% din PIB până în 2020) este de asemenea foarte mult și în interesul NATO și va permite României obținerea unei mai mari și reale influențe în această structură și nu numai—din nou, pe model polonez.

Nu trebuie să uităm, de asemenea, că dintre toate instituțiile și reprezentanții statului roman, Armata a fost cea care a adus de departe cel mai mare capital de imagine pentru România în cercurile oficiale din Europa și din lume în ultimii zece ani cel puțin. Și este într-adevăr poate singura instituție a statului care face cu adevărat cinste și ne onorează în străinătate. Dar, dincolo de orice, nu trebuie să uităm că pe Armata Română, nu pe „scutul” american, se întemeiază securitatea acestei țări într-o lume din ce în ce mai periculoasă. Aceasta este singura perspectivă istorică care trebuie să ocupe mintea liderilor politici români.

Londra, iulie 2013